Identitate si Deschidere
La întrebarea: „Prin integrarea în Uniunea Europeană, credeţi că identitatea naţională va avea de suferit?” am notat câteva răspunsuri. Toate au concordat cu opinia Departamentului de Integrare Europeană, exprimată de ministrul Alexandru Herlea; UE este cadrul în care identităţile naţionale se afirmă.
„Uniunea europeană se construieşte cu identităţi naţionale”
Cum vedeţi, domnule ministru, relaţia dintre europenism şi naţionalism?
Consider că această dezbatere ar trebui să fie astăzi depăşită. Mă voi referi nu la relaţia dintre europenism în sens global şi naţionalism, ci la un singur aspect, şi anume raportul dintre naţionalism şi UE, organism care este un sistem original, fără echivalent. Problema care se pune nu este dacă mergem spre federalizare, ci dacă ne îndreptăm spre mai multă integrare. Revin la aparenta contradicţie între ideea de Uniune Europeană şi naţionalism. UE se construieşte pe baza identităţilor naţionale. O afirm cu toată tăria. Ar fi de neimaginat ca unele dintre cele mai vechi naţiuni ca Franţa, Anglia, Germania, Italia, să renunţe la propria lor identitate. UE este, trebuie sa fie, o constructie care sa asigure conservarea acestor identităţi. Mi se pare că, în sfera politicului, acesta este un exemplu excelent de logică modernă, de abordare sistemică a problemelor. Nu există nici o contradicţie între Uniune şi identitate naţională, aşa cum în fizică nu este nici o contradicţie între aspectul undă şi aspectul corpuscular al electronului. Este util să abordăm problema UE într-o viziune modernă, o viziune sistemică; nu este vorba de un fel de internaţionalism nediferenţiat, în care identităţile naţionale să se dizolve. Din contră, identităţile naţionale se afirmă. Eu cred că în acest sens trebuie dusă o politică de explicare, de mediatizare, demers necesar pentru buna funcţionare a unei societăţi democratice. Datoria clasei politice este de a pune la îndemâna cetăţenilor acele cunoştinţe care să le permită să ia parte activă la viaţa democratică.
Cum definiţi un bun european?
Un bun european este un bun român, un bun francez, un bun englez, dar în acelaşi timp şi un bun european. Nu este o contradicţie, ci o sinergie între cele două afirmaţii. Am foarte mare încredere în poporul român, un popor inteligent care s-a afirmat ca atare pe plan european unde prezenţa lui s-a facut simţită, înainte de cel de al doilea război mondial, nu numai pe plan cultural şi tehnico-ştiinţific, dar şi pe plan economic şi politic. Cred că românii au capacitatea de a înţelege şi accepta această viziune, care nu face decât să întărească identitatea românească în contextul european.
Se ştie că în cadrul Uniunii Europene legile comunitare prevalează faţă de cele naţionale. Cum va înţelege societatea românească aceste lucruri?
Dacă diferenţele de legislaţie sunt mari, integrarea europeană este imposibilă. Departamentul pentru Integrare Europeană se ocupă tocmai de armonizarea legislaţiilor. Astfel, diferenţele se vor estompa. Să dau un exemplu referitor la politica externă a Uniunii. Uniunea Europeană se bazează pe trei piloni: pilonul pieţei economice interne, pilonul politicii externe şi de securitate comune (PESC) şi pilonul justiţie – afaceri interne (JAI). Pilonul PESC este cel mai sensibil. Există un efort de armonizare a politicii externe a celor 15 ţări membre ale UE. La Conferinţa interguvernamentală se va pune problema creării unui centru de analiză şi de aplanare a crizelor internaţionale, care va funcţiona fie pe lângă Comisie, fie pe lângă Consiliul de Miniştri. Există şi ideea numirii unui ministru de externe al UE – Monsieur PESC – dar există încă unele diferende franco-germane. Evoluţia spre acceptarea unor soluţii europene trebuie făcută încet, ţinându-se cont de cultura popoarelor şi de trecutul lor. Trebuie să se ţină seama de factorul timp, nu pot fi „arse” etapele. Construcţia Uniunii Europene se face în timp, a plecat la drum după al doilea război mondial cu Comunitatea Oţelului şi a Cărbunelui şi a ajuns la structura de azi, trecând prin Euratom şi Piaţa Comună,. Aceasta arată acelaşi lucru: o astfel de construcţie trebuie făcută cu înţelepciune, fără bruscări, ţinând cont de voinţa popoarelor. Când România va fi membră UE, ea va participa la elaborarea legislaţiei UE. De altfel, chiar în faza de pre-aderare, UE se interesează şi este sensibilă la opiniile şi sugestiile României.
Regăsirea identităţii naţionale a fostelor ţări comuniste după 1989, după 50 de ani de aservire faţă de Moscova, le determină pe acestea să devină suspicioase când este vorba de atingerea suveranităţii lor. Pe de altă parte, interesul lor naţional le împinge spre structurile euroatlantice, singurele care le pot oferi condiţii de securitate militară sau economică. Or, accederea în aceste structuri presupune abandonarea unor anumite competenţe în materie de suveranitate. Cum se pot reconcilia cele două tendinţe?
Într-adevăr, s-a înregistrat după 1989 o reafirmare a identităţii naţionale, chiar şi în Rusia, unde toate încercările de anihilare din timpul comunismului s-au soldat cu un eşec. Fiinţa umană are componenta sa spirituală care se manifestă şi prin această identitate, prin afirmarea ei. Dar identitatea nu trebuie să ducă la un naţionalism caricatural de tip nazist sau naţional-comunist; ea este diversitate iar aceasta reprezintă o bogăţie pentru UE. Un naţionalism sănătos înseamnă îmbogăţire spirituală şi avem nevoie de el pentru construcţia unei Europe prospere şi solide. După experienţa nefericită de după cel de al doilea război, este firesc să dorim să fim alături de state care încarnează sisteme de valori spre care aspirăm. Intrarea noastră în UE şi NATO ne va asigura securitatea militară, siguranţa instituţiilor democratice şi dezvoltarea economică. Totul pledează pentru integrarea României în structurile europene. Azi, România beneficiază de un capital de simpatie extraordinar, de un capital politic care trebuie să fie valorizat la maximum. Ne-am regăsit capitalul de simpatie de care ne bucuram în primăvara lui 1990, poate chiar mai mult. România nu-şi poate permite să rateze acestă nouă oportunitate. De aceasta va depinde viitorul României pentru o perioadă îndelungată.
Inviolabilitatea frontierelor conform tratatelor internaţionale (la care se adaugă necesitatea garantării acestor frontiere prin tratate bilaterale) deci, îngheţarea oricăror conflicte având la bază revendicări teritoriale, este o condiţie de menţinere a securităţii impusă de calitatea de membru al structurilor euroatlantice. Această cerinţă intră însă în conflict cu aspiraţia României de reîntregire (Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa). Ce alegere facem, astfel încât aceasta să nu reprezinte şi o pierdere?
Pentru România nu există decât soluţia integrării în UE şi o politică foarte activă pentru ca Basarabia – acum republică independentă – să devină şi ea membră a UE. Regăsirea identităţii noastre culturale şi etnice se va realiza în cadrul UE, când şi România şi Basarabia vor fi membre ale sale. Atunci românii de peste Prut vor fi aduşi în sânul patriei-mame, care este România. Există nişte exigenţe geopolitice care nu ne permit să ne purtăm ca nişte patriotarzi copilăroşi. Păstrăm în suflet imperativul unităţii naţionale şi eu cred că într-o zi o vom realiza în contextul Uniunii Europene. Din nefericire, puterea iliesciană a ratat un moment capital cu ocazia puciului de la Moscova. Dacă în România ar fi fost un guvern democratic care să constituie un pol de atracţie pentru basarabeni, cred că am fi asistat la un elan al acestora către ţara-mamă care, prin voinţa lor liber exprimată, ar fi cerut revenirea la România. Foştii guvernanţi s-au precipitat însă primii să semneze un tratat cu Uniunea Sovietică. A fost o acţiune antinaţională. Este esenţial astăzi să afirmăm că suntem o ţară responsabilă, că guvernul actual are conştiinţa imperativelor geopolitice şi a acestui imperativ esenţial, care este integrarea europeană. Trebuie ca România să facă eforturi notabile pentru ca şi republica Moldova să evolueze cât mai rapid în aceeaşi direcţie. România va face toate eforturile pentru a aduce basarabenilor acest ajutor cultural şi spiritual de care are atâta nevoie. La fel vom proceda pentru întreaga diasporă, cu o atenţie particulară pentru românii din Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud.
[Dosar aldine: „Opoziţie sau înflorire comună?” – alcătuit de Catrinel Vlad şi Livia Săplăcan, în dialog cu ministrul Integrării Europene, Alexandru Herlea, la 11 ianuarie 1997]
Etichete: 1997, dosar aldine, integrare ue, interviu Alexandru Herlea, România Liberă
Alexandru Herlea 
ianuarie 11, 2017 la 11:19 AM |
[…] Vă prezint mai jos interviul, preluat de pe blogul domnului Herlea. […]
ApreciazăApreciază