La réunification de l’Europe – 30 ans après la chute du mur de Berlin.


Le mardi 18 février la Commission Des Affaires Européennes du Sénat a organisé au Palais du Luxembourg à Paris, sous le haut patronage de M. Gérard Larcher, Président du Sénat, un colloque intitulé: „La réunification de l’Europe, 30 ans après la chute du mur de Berlin”. Sur l’internet peuvent être suivies toutes les interventions (voir ce lien).

1989, La réunification de l’Europe : origines et dynamiques, table ronde au colloque „La réunification de l’Europe – 30 ans après la chute du mur de Berlin”

 Intervention d’Alexandre Herlea

(Versiunea în limba română aici)

M. le Président de la Commission Des Affaires Européennes au Sénat,

Mesdames et Messieurs les sénateurs,

Mesdames et Messieurs, chers collègues,

Je commence par remercier le Sénat français pour m’avoir invité de prendre la parole lors de ce colloque ; c’est un grand honneur pour moi.

Dans mon intervention, j’ai choisi de mettre l’accent sur l’éthique, sur la place qu’elle occupe dans ce processus de réunification de l’UE, car elle n’est prise assez souvent en considération qu’en second plan, parfois oubliée. Dans cet exercice, je vais m’arrêter surtout, pour des raisons évidentes liées à mes origines, sur la Roumanie, pays où j’ai eu des responsabilités portant sur l’élargissement à l’est de l’UE.

Avant de parler de la réunification de l’Europe, je vais rappeler sa division au lendemain de la Seconde Guerre car pour comprendre ce qui s’est passé en 1989 et dans les trente années qui ont suivi il faut se rapporter à l’histoire.

Il y a une semaine, le 10 février, fut l’anniversaire des traités de paix, signés à Paris en 1947, avec les Etats alliés pendant la Deuxième Guerre Mondiale de l’Allemagne hitlérienne. On rentrait à l’époque de plein pied dans la Guerre Froide prévue par W. Churchill dans son célèbre discours de Foulton, prononcé en avril 1946 où il utilise l’expression « Rideau de fer » qui s’étend de Stettin à Trieste et sépare désormais l’Europe en deux. Peut-être pensait-il au petit bout de papier sur lequel, avec un invraisemblable cynisme, il a griffonné à Moscou – en octobre 1944 lors de son entretien avec Staline – les zones d’influence en Europe. La Roumanie est dans la pire des situations, elle est abandonnée à 90% aux soviétiques. La Paix est signée avec la Bulgarie, la Finlande, l’Italie la Hongrie et la Roumanie. Tous ces Etats sortaient du régime de conventions d’armistice et devenaient des Etats indépendants et souverains. Certes, d’une manière formelle pour les Etats occupés par l’armée soviétique. En ce qui concerne la Roumanie, pour parler seulement d’elle, le traité de paix entérine l’occupation de la Bessarabie et la Bucovine du Nord par l’Union soviétique ; c’est une suite du sinistre pacte Ribbentrop-Molotov de 1939.

A l’arrivée en Roumanie de l’armée soviétique, le Parti communiste de ce pays avait moins de 1000 membres. Protégé par l’occupant il a pris le pouvoir en falsifiant les élections de novembre 1946 et par le coup d’Etat de décembre 1947. L’époque qui s’étend de la fin des années 40 au début des années 60 a été la plus sanglante. Dans cette période, la résistance du peuple roumain au communisme a été farouche et la répression impitoyable, barbare ; la lutte armée dans les montagnes du pays a duré pendant toute celle-ci. C’est l’époque quand l’élite roumaine – élite politique et intellectuelle, paysanne et ouvrière – fut éliminée physiquement dans les prisons et les camps de travaux forcés. La création de l’homme nouveau dans les prisons par la terreur a été d’une sauvagerie, dans certains cas, sans pareil dans les autres pays d’Europe communiste et même en Russie. L’expérimentation de Pitesti est l’horreur à son apogée.

Il faut savoir qu’en Roumanie 10% de la population, environ deux millions d’hommes et femmes de toute catégorie sociale et de tous âges, ont subi les persécutions et ont été terrorisés. Six cent mille personnes ont été condamnées, deux cent mille emprisonnées ou déportées sans jugement ; un pourcentage non négligeable (encore difficile à estimer) est décédé en prison.

Quand on parle de la tragédie du peuple roumain après la Deuxième Guerre Mondiale on ne doit pas oublier non plus les Roumains de la République de Moldavie et ceux de la Bucovine du Nord et Bessarabie du Sud provinces arrachées à la Roumanie suite au pacte Ribbentrop-Molotov de 1939. Ils ont subi un terrorisme encore plus dur que ceux de Roumanie ; celui-ci avait aussi un caractère ethnique. Le nombre total des Roumains qui ont connu la terreur communiste est ainsi plus grand d’environ trois cent mille personnes que celui mentionné plus haut.

Je me suis arrêté sur cette triste réalité roumaine car elle est peu connue en Occident ou connue d’une manière déformée. Ceci est malheureusement vrai aussi pour l’histoire de la Roumanie dans son ensemble. Qui sait que la constitution de 1923, calquée sur le modèle belge, a été une des plus démocratique d’Europe ? qu’elle garantissait le suffrage universel  et la protection des minorités. Que les travailleurs roumains avaient obtenu les congés payés avant la Seconde Guerre Mondiale ?

Qui se rappelle ce que la Roumanie moderne doit à la France, à Napoléon III, à Edgar Quinet et Jules Michelet, au général Henri Mathias Berthelot et au géographe Emmanuel de Martonne, pour ne citer qu’eux ; ou à la contribution de Roumains à la culture française ? Citons d’une liste très longue les artistes Constantin Brancusi et Victor Brauner, les écrivains Tristan Tzara, Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, le mathématicien Pierre Sergescu, le compositeur Georges Enesco.

Cette méconnaissance de l’histoire et de la vraie réalité d’aujourd’hui ne concerne pas seulement la Roumanie mais aussi, certes avec des nuances et à des degrés différents, tous les anciens pays communistes et pèse lourdement sur la construction européenne.

En Roumanie, comme partout ailleurs, la sortie du communisme s’est faite sans un procès de Nuremberg et même la loi de la lustration, proposée dans la « Déclaration de Timisoara », en mars 1990, n’a pu voir le jour jusqu’à présent. La condamnation du communisme, par le Parlement Roumain en décembre 2006 est restée lettre morte ; les tortionnaires de la Securitate ont continué à percevoir des retraites de nombreuses fois supérieures aux retraites moyennes.

Une des causes qui peuvent expliquer la raison pour laquelle la corruption a atteint en Roumanie des niveaux particulièrement élevés est liée à la gestion et au contrôle du processus de transition exercé par la nomenclatura et la Securitate qui ont su et pu conserver le pouvoir réel, tant politique qu’économique. Sur le plan politique ils sont devenus aussi bien le pouvoir que l’opposition, ce qui fait que l’alternance fut illusoire et la démocratie mimée. De surcroit, comme le précise l’historien anglais Tom Gallagher dans son livre « Romania and the European Union » les détenteurs du pouvoir en Roumanie sont maîtres dans le faire semblant.

En ce qui concerne le pouvoir économique, pour l’accaparer, les anciennes structures ont su utiliser le libéralisme pur et dur comme cadre théorique de la transition ; le Pays a été sauvagement pillé et aujourd’hui plus de 5 millions de Roumains se trouvent à l’étranger.

Tout ceci sous le regard de l’Occident qui dans son pragmatisme refuse souvent de regarder cette réalité en face pour toute une série de raisons tel le souci d’efficacité, divers intérêts matériels, auxquels s’est ajoutée l’absence d’une stratégie de passage du communisme au capitalisme. La pensée dominante, hier le marxisme, aujourd’hui la correction politique, y est aussi pour quelque chose.

L’Union Européenne s’est heureusement engagée fermement dans la lutte contre la corruption et pour le bon fonctionnement de la justice ; le Mécanisme de Coopération et de Vérification le prouve. Pourtant dans ce contexte de regrettables erreurs ont été commises. Un exemple révélateur : l’inamovibilité des magistrats imposée par Bruxelles ; ceci a rendu, dans un premier temps, inamovibles tous les dinosaures de l’époque communiste.

Mais je reviens sur l’histoire, sur le contrôle et la manipulation de la mémoire. Il n’est pas étonnant que les détenteurs du pouvoir réel ont tout fait pour retarder, bloquer et surtout manipuler, tant que possible, l’étude et la diffusion de la vérité sur l’époque communiste. Un des principaux arguments avancés fut le fait qu’il faut assurer la continuité de l’Etat. Ceci s’est concrétisé, entre autres, par le maintien de toutes les décisions de la justice communiste aussi longtemps qu’elles n’étaient pas modifiées par un procés de „réhabilitation”. Une insulte à l’encontre des victimes du communisme.

Souvent les responsables des crimes de l’époque communiste et leurs héritiers s’érigent en vaillants combattants pour les valeurs européennes. L’Occident n’a pas l’air de trop s’inquiéter, bien au contraire s’en félicite. Jusqu’à un certain point ceci peut se comprendre mais attention à trop d’enthousiasme.

La justice a été d’ailleurs la valeur européenne laissée pour compte au début de la période de la sortie du communisme. On a promu l’amnésie et non pas le pardon basé sur la reconnaissance des péchés et crimes et sur le repentir. Le respect des droits de l’homme a été habilement utilisé pour empêcher la mise en oeuvre de la justice. A ce propos il est intéressant de noter que dans «Le Livre Blanc» de la Commission Européenne de 2017, Jean-Claude Juncker parle des quatres valeurs européennes fondamentales pour l’UE: paix, liberté, tolérance et solidarité. La justice n’est pas citée; seule l’est la tolérance qui la remplace.

L’éloignement des valeurs fondatrices chrétiennes-démocrates de l’UE, notamment de la justice et de la solidarité, est apparu aussi au Parlement européen (PE) avec l’absorbtion, en 1999, de l’Union européenne des démocrats-chrétiens (UEDC) par le Parti populaire européen (PPE). Mais récemment il y a eu heureusement quelques bonnes nouvelles du côté du PE, notamment la Résolution sur « L’importance de la mémoire européenne pour l’avenir de l’Europe » du mois de septembre 2019. C’est un document qui dénonce avec lucidité, courage et la même vigueur les deux totalitarismes criminels du XXème siècle : le nazisme et le communisme. C’est le résultat d’un long combat qui a duré au PE plus de 20 ans.

Concernant la Roumanie, dans cette Résolution on parle de « l’occupation et l’annexion en juin 1940 par l’Union Soviétique de parties du territoire roumain, qui n’ont jamais été restituées ». C’est pour la première fois que l’UE reconnait avec clarté la tragique situation dans laquelle se trouvent aujourd’hui les Roumains de la République de Moldavie et ceux du sud de la Bessarabie et du nord de la Bucovine, territoires en Ukraine.

A cela, je rappelle trois autres affirmations toutes aussi claires et courageuses qui se trouvent dans cette résolution, je cite :

  • « si les crimes du régime nazi ont été jugés et punis lors du procès de Nuremberg, il reste urgent de sensibiliser l’opinion publique, de dresser un bilan moral de cette période et de mener des enquêtes judiciaires sur les crimes du stalinisme et d’autres dictatures ».
  • « qu’il convient d’entretenir la mémoire du passé tragique de l’Europe afin d’honorer les victimes, de condamner les auteurs de crimes et de jeter les bases d’une réconciliation fondée sur la vérité et l’œuvre de mémoire »
  • « s’inquiète vivement des efforts déployés par les dirigeants de la Russie d’aujourd’hui pour déformer les faits historiques et blanchir les crimes commis par le régime totalitaire soviétique ; considère ces tentatives comme un élément dangereux de la guerre de l’information qui est menée contre l’Europe démocratique et cherche à diviser notre continent ; demande dès lors à la Commission d’agir de manière décisive pour contrecarrer ces tentatives ».

Je vais conclure en rappelant que la Roumanie se trouve aujourd’hui du bon côté de la frontière qui sépare le monde des valeurs occidentales de l’espace euro-asiatique dominé par Moscou. Malgré toutes les difficultés rencontrées pendant les 30 années de transition, les évolutions sont, sans aucun doute, substantielles et porteuses d’espoir. Mais elles se sont faites en ignorant les souffrances, refusant la justice, dans le mépris de l’éthique. „Les Roumains ont gagné leur liberté en décembre ’89 et ils attendent, une fois reçus dans le monde libre, la vérité” a affirmé Romulus Rusan initiateur et réalisateur du „Mémorial des Victimes du communisme et de la Résistance” de Sighet, un des trois grands mémoriaux d’Europe à coté de ceux d’Auschwitz et de Caen.

La promotion de la vérité, le courage de l’affirmer et passer ainsi outre l’attitude „politiquement correcte” est une voie royale pour contrecarrer le scepticisme qui a surgi dans certains pays d’Europe Centrale et Orientale concernant la construction de l’UE. En Roumanie l’électorat pro UE, est toujours majoritaire.

Je suis persuadé qu’aussi longtemps qu’on n’arrivera pas à hiérarchiser correctement les valeurs, c’est-à-dire mettre l’efficacité au service de l’éthique et non pas marginaliser cette dernière, la construction européenne ne sortira pas de l’impasse. Le renforcement de l’éthique est une condition indispensable de la poursuite avec succès de la construction de l’Union Européenne indispensable aujourd’hui à cette partie du monde.



 

1989, Reunificarea Europei: origini și dinamică, masă rotundă la colocviul: Reunificarea Europei – 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului

(Vezi aici înregistrarea intervenţiilor – în franceză)

Intervenție Alexandre Herlea

 

Dle președinte al Comisiei pentru Afaceri Europene din Senat,

Doamnelor și domnilor senatori,

Doamnelor și domnilor, stimaţi colegi,

 

Încep prin a mulțumi Senatului francez pentru că m-a invitat să vorbesc la acest simpozion; este o mare onoare pentru mine.

În discursul meu, am ales să mă concentrez asupra eticii, asupra locului ei în procesul de reunificare a UE, deoarece etica este luată în considerare adesea numai intr-un plan secund, uneori uitată. În acest exercițiu, mă voi concentra în principal – din considerente evidente   legate de originea mea – asupra României, unde am avut responsabilități in procesul de extindere spre est a UE.

Înainte de a vorbi despre reunificarea Europei, mă voi opri asupra diviziunii ei după cel de-al Doilea Război Mondial, intrucât pentru a înțelege ce s-a întâmplat în 1989 și în cei treizeci de ani care au urmat trebuie să te raportezi la istorie.

În urmă cu o saptamână, la 10 februarie, a fost  aniversarea tratatelor de pace semnate la Paris în 1947 cu statele aliate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu Germania hitleristă. Atunci am intrat din plin în „Războiul Rece” prevăzut de W. Churchill în celebrul său discurs de la  Foulton din aprilie 1946, unde a folosit expresia „Cortină de Fier”, care  se întinde de la Stettin la Triest și  împarte  Europa în două.   Poate  că el se gândea la mica bucată de hârtie pe care, cu un cinism incredibil, a schițat la Moscova – în octombrie 1944 în timpul întâlnirii sale cu Stalin – zonele de influență din Europa. România se află în cea mai rea situație, este abandonată în proportie de 90% sovieticilor. Pacea este semnată cu Bulgaria, Finlanda, Italia, Ungaria și România.  Toate aceste state ieșau din regimul acordurilor de armistițiu și deveneau state independente și suverane. Cert, într-un mod formal pentru statele ocupate de armata sovietică.  În ceea ce privește România, ca să vorbim doar despre aceasta,  tratatul de pace confirmă ocuparea Basarabiei și  Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică; este o continuare a sinistrului pact Ribbentrop-Molotov din 1939.

Când armata sovietică a ajuns în România, Partidul comunist din Tară avea mai puțin de 1000 de membri. Protejat de ocupant, el a preluat puterea prin falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și prin lovitura de stat din decembrie 1947. Epoca de la sfârșitul anilor 1940 până la începutul anilor 1960 a fost cea mai sângeroasă. În această perioadă, rezistența poporului român la comunism a fost acerbă, iar represiunea nemiloasă, barbară; lupta armată din munții Tării a durat toată această perioadă.  A fost perioada în cursul căreia elita română – elita politică și intelectuală,  elita țărănească și muncitorească – a fost eliminată fizic în închisori și lagăre de muncă forțată. Crearea omului nou în închisori  prin teroare a fost în unele cazuri de o sălbăticie superioară celei din alte țări europene comuniste și chiar în Rusia. În Experimentul de la Pitești oroarea a ajuns la apogeu.

De remarcat că în România 10% din populație, aproximativ două milioane de bărbați și femei din toate clasele sociale și de toate   vârstele,   a fost persecută și terorizată. Șase sute de mii de oameni au fost condamnați, 200.000 închiși sau deportați fără proces; un procent semnificativ (încă dificil de estimat) a murit în închisoari.  

Când vorbim despre tragedia poporului român de după cel de-al Doilea Război Mondial nu trebuie să uităm de românii din Republica Moldova și de cei din Bucovina de Nord și Basarabia de sud provincii rupte din România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939. Ei au suferit și mai dur decât cei din România; terorismul la care au fost supuși avand și un caracter etnic.  Numărul lor este de aproximativ 300 de mii, care se adauga la numarul, mentionat mai sus, al românilor care au experimentat teroarea comunistă.

M-am oprit la această realitate românească tristă pentru că ea este puțin cunoscută în Occident sau cunoscută într-un mod deformat. Acest lucru este, din păcate, valabil și pentru istoria României în ansamblul ei.  Câți știu ca Constituția din 1923,   făcută după modelul belgian, a fost una dintre cele mai democratice din Europa? Ea garanta votul universal  și protecția minorităților. Că muncitorii români aveau dreptul la concedii platite înainte de al Doilea  Război Mondial?

Cine își amintește ce datorează România modernă Franței, lui Napoléon  III, Edgar Quinet și Jules Michelet, generalului Henri Mathias Berthelot și geografului Emmanuel de Martonne, ca să-i numesc doar pe aceștia; sau contribuției românilor la cultura franceză? Dintr-o listă foarte lungă îi amintesc pe artiștii plastici Constantin Brâncuși și Victor Brauner, scriitorii Tristan Tzara, Eugene Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, matematicianul Pierre Sergescu, compozitorul Georges Enesco.

Această lipsă de cunoaștere a istoriei și   a  adevăratei realități de astăzi   se referă nu doar la România ci și, cert cu nuanțe si în grade diferite, la toate fostele țări comuniste și cântărește greu in procesul construcției Uniunii Europene.

În România, ca peste tot, ieșirea din comunism a avut loc fără un proces Nuremberg și chiar legea  lustrației, propusă în „Declarația de la Timișoara” din martie 1990, nu există nici astăzi. Condamnarea comunismului de către Parlamentul României în decembrie 2006 a rămas literă moartă; torționarii Securității au continuat  să primească pensii de multe ori mai mari decât pensia medie.

Unul dintre motivele pentru care corupția din România a atins niveluri deosebit de ridicate  este legată  de  gestionarea și controlul procesului de tranziție exercitat de nomenclatură și de Securitate, care au reușit să păstreze puterea reală, atât politică, cât și economică. Din punct  de vedere politic au devenit atât puterea, cât și opoziția, astfel încât alternanța a fost iluzorie și democrația mimată.   Mai mult decât atât, istoricul englez Tom Gallagher, în cartea sa „Deceniul pierdut al României” afirmă că deținătorii puterii din România sunt maeștri în a se preface, în a trișa.

În ceea ce privește puterea economică, pentru a o câstiga, vechile structuri au știut să foloseascâ liberalismul pur și dur drept cadru teoretic pentru tranziție; țara a fost jefuită cu sălbăticie și astăzi mai mult de 5 milioane de romani sunt în străinătate.

 

Toate acestea sub privirea Occidentului, care în pragmatismul său refuză adesea să privească in față acestă realitate dintr-o serie de motive, printre care preocuparea pentru eficacității, diverse interese materiale, la care s-a  adăugat absența unei strategii a tranziției de la comunism la capitalism. Gândirea dominantă, ieri marxismul, astăzi, corectitudinea politică, sunt de asemenea in cauză.

 

Din fericire, Uniunea Europeană este ferm angajată în lupta împotriva corupției și în buna funcționare a justiției;  Mecanismul de cooperare și verificare dovedește acest lucru. Dar, în acest context, s-au făcut greșeli regretabile. Un exemplu grăitor:  inamovibilitatea magistraților impusă de Bruxelles; au devenit astfel inamovibili, in prima perioadă, toți dinozaurii din perioada comunistă.

 

Dar mă întorc la istorie, la controlul și manipularea memoriei. Nu este surprinzător faptul că deținătorii puterii reale au făcut totul pentru a întârzia, bloca și, cu precădere, manipula, pe cât posibil, studiul și difuzarea adevărului despre epoca comunistă. Unul dintre argumentele principale evocat a fost necesitatea asigurării continuității statului. Acest lucru a fost realizat, printre altele, prin menținerea tuturor deciziilor sistemului de justiție comunist, atâta timp cât acestea nu sunt modificate printr-un proces de „reabilitare”. O insultă la adresa victimelor comunismului.

Adesea, cei responsabili pentru crimele din perioada comunistă și moștenitorii lor devin luptători curajoși pentru valorile europene.   Occidentul nu pare să fie prea îngrijorat, dimpotrivă salută  acest lucru. Până la un punct o atitudine care poate fi înțelesă, dar atenție la prea mult entuziasm.

Justiția a fost valoarea europeană cea mai puțin promovată la începutul perioadei de ieșire din comunism. Amnezia a fost incurajată, nu iertarea bazată pe recunoașterea păcatelor și crimelor  și pocăința. Respectarea drepturilor omului a fost utilizată în mod abil pentru a impiedica punerea în aplicare a justiției. În această privință, este interesant de remarcat faptul că, în„Cartea   albă” a CE din 2017, Jean-Claude Juncker vorbește despre cele patru valori europene fundamentale pentru UE: pacea, libertatea, toleranța și solidaritatea. Justiția nu este citată; toleranța o înlocuiește.

Distanțarea față de valorile creștin-democrate fondatoare ale UE, în special fată de justiție și solidaritate, a apărut, de asemenea, în Parlamentul european (PE) odată cu absorbția Uniunii europene democrat-crestine (UEDC) de către Partidul popular european (PPE) în 1999. Dar, recent, au existat, din fericire, și vești bune din partea PE, în special Rezoluția privind „Importanța memoriei europene pentru viitorul Europei” din septembrie 2019.  Este un document care denunță cu luciditate, curaj și aceeași vigoare cele două totalitarisme criminale ale secolului XX: nazismul și comunismul. Acesta este rezultatul unei lupte îndelungate care a durat mai mult de 20 de ani în PE.

În ceea ce privește România, Rezoluția se referă la „ocupația și anexarea în iunie 1940 de către Uniunea Sovietică a unor părți ale teritoriului României, care nu au fost niciodată restituite”. Este pentru prima dată când UE se recunoaște în mod clar situația tragică în care se află astăzi românii din Republicii Moldova și cei din sudul Basarabiei și nordul Bucovinei, teritorii astăzi în Ucraina.

La aceasta, adaug alte trei afirmații la fel de clare și curajoase conținute în această rezoluție, citez:

  • „dacă crimele regimului nazist au fost judecate și pedepsite la procesul de la Nürnberg, există încă o nevoie urgentă de sensibilizare a publicului, de elaborarea unei evaluari morale a acestei perioade și de efectuarea de investigații judiciare asupra crimelor stalinismului și altor dictaturi”.
  • „că memoria trecutului tragic al Europei trebuie menținută pentru a onora victimele, pentru a-i condamna pe autorii crimelor și pentru a pune bazele reconcilierii bazate pe adevăr și pe memorie”
  • „este profund îngrijorat de eforturile liderilor de astăzi ai Rusiei de a denatura faptele istorice și de a spăla crimele comise de regimul totalitar sovietic; consideră aceste încercări ca fiind un element periculos al războiului informațional care se poartă împotriva Europei democratice și încearcă să ne divizeze continentul; prin urmare, solicită Comisiei să acționeze decisiv pentru a contracara aceste încercări”.

 

Voi incheia subliniind că România se află astazi de partea bună a frontierei care separă lumea valorilor occidentale de cea euro-asiatică dominată de Moscova.    În ciuda tuturor dificultăților întâmpinate în cei  30 de ani de tranziție, evoluțiile sunt, fără îndoială, substanțiale și purtatoăre de speranță. Dar ele s-au făcut ignorând suferințele, refuzând justiția și disprețuind etica.  „Românii și-au câștigat libertatea în decembrie ’89 și așteaptă, primiți in lumea liberă, adevărul”, a declarat Romulus Rusan, inițiator și realizator al „Memorialului Victimelor Comunismului și Rezistenței”, unul dintre cele trei mari memoriale ale Europei, alături de cele de la Auschwitz și Caen.

Promovarea adevărului, curajul de a-l afirma și astfel de a trece peste atitudinea „politică corectă” este o cale regală pentru a contracara, scepticismul care a apărut în unele țari din Europa Centrală și de Est în privința construcției UE.  În România,  electoratul pro-UE este în continuare  majoritar.

Sunt convins că, atâta timp cât nu reușim să ierarhizam corect valorile, adică eficiența să fie în serviciul eticii și nu s-o marginalizeze,    construcția europeană nu va ieși din  impas. Consolidarea eticii este o condiție indispensabilă pentru continuarea cu succes a construcției Uniunii Europene, esențială astăzi pentru această parte a lumii.

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: