Istoria tehnicii – componentă a culturii române


Comunicare la Simpozionul SINGRO 2018, Braşov, 6-8 septembrie 2018

Prof. Alexandru Herlea

Stimate Domnule Preşedinte AGIR,
Stimate Domnule Rector al  UT,
Stimaţi colegi,
Doamnelor şi domnilor,

Este o onoare şi plăcere să iau cuvântul la Simpozionul SINGRO 2018, organizat de către AGIR în colaborare cu Universitatea Transilvania din Brașov şi cu sprijinul filialelor ASTRA și CRIFST din acest oraş.

El se desfăşoară, aşa cum precizează organizatorii, în contextul sărbătoririi Centenarelor Marii Uniri și AGIR şi eu doresc să văd, în această simultaneitate a lor, un simbol care pune în evidenţă importanţa inginerului în cultura românească.

Rolul inginerului nu este numai acela de conceptor şi realizator, ci şi de promotor al unei abordări bazate pe raţiune, rigoare şi echilibru, pe «măsură» – cum se pare că i-a răspuns inginerul Ionel Brătianu, prim-ministru, unul din marii înfăptuitori ai Unirii din 1918, lui N. Iorga, care l-ar fi întrebat «La urma urmei, ce pot eu învăţa de la un inginer?»; răspunsul ar fi fost: «Măsura, domnule profesor, măsura».

Această abordare bazată pe raţiune şi măsură, proprie lumii europene, a făcut ca, începând cu Revoluţia Industrială din sec. XVIII, progresele realizate de tehnică să cunoască o accelerare fără precedent. Ea se va accentua odată cu stabilirea de relaţii strânse între ştiinţă şi tehnică şi va permite culturii şi lumii europene să evolueze într-un ritm mai rapid în comparaţie cu celelalte mari civilizaţii. La sfârşitul secolului XIX, cultura tehnico-ştiinţifică europeană a câştigat un caracter de universalitate, a devenit un model.

Alături de tehnică, istoria este şi ea parte integrantă a culturii şi civilizaţiei europene şi, deci, româneşti. Ea nu este numai una din ştiinţele umaniste, este şi o unealtă a acestora, aşa cum matematica este şi ea ştiinţă în sine şi unealtă a ştiinţelor exacte. Atât tehnica, cât şi istoria s-au dezvoltat din cele două rădăcini ale culturii europene: naturalismul şi raţionalismul grec pe de o parte şi spiritualitatea judeo-creştină pe de alta. În Grecia a apărut istoria definită ca investigaţie a trecutului, iar Creştinismul a făcut din om, dotat de Dumnezeu cu libertatea de a decide, o fiinţă responsabilă care poate şi trebuie să acţioneze.

Iată câteva din considerentele pentru care am ales să vorbesc la acest simpozion despre disciplina « istoria tehnicii ».

În intervenţia mea mă voi referi succint la naşterea şi dezvoltarea ei, punând în evidenţă, atunci când se poate şi este cazul, atât situaţia ei în România cât şi contribuţia românilor la dezvoltarea acesteia.

Înainte însă doresc să precizez că istoria tehnicii are un rol esenţial de jucat în domeniul educaţiei şi formării, al dezvoltării spiritul inventiv şi inovator, al prezervării memoriei şi, nu în ultimul rând, în previziunea tehnologică. Aceasta este o componentă importantă a demersului prospectiv, atât de necesar într-o lume în schimbare accelerată, obligată să definească soluţii cu implicaţii de importanţă capitală pentru viitorul omenirii.

De aceea trebuie salutată iniţiativa CRIFST de realizare, sub egida Academiei Române, a unei istorii a tehnicii româneşti.

Istoria tehnicii este definită ca fiind descrierea şi analiza evoluţiei tehnicilor din lumea materială, a proceselor de invenţii şi inovaţii, a instituţiilor şi structurilor de producţie şi cercetare, a impactului şi repercusiunilor acestor evoluţii asupra societăţii umane.

Istoria tehnicii nu se rezumă la o istorie tehnică a tehnicii, la o istorie internă, altfel spus la o genealogie a tehnicii, şi cu atât mai puţin la un dicţionar al invenţiilor şi inovaţiilor sau al inventatorilor şi realizatorilor industriali. Ea nu se rezumă nici la o istorie economică, socială sau politică a acesteia, ci le integrează pe toate într-o abordare holistică, globală. Pornind de la analiza fiecărui aspect în parte şi a interdependenţei acestora, istoria tehnicii îşi propune să explice evoluţiile sistemului tehnic şi ale diferitelor sale componente, precum şi consecinţele acestor evoluţii asupra celorlalte sisteme: cel de cunoştinţe ştiinţifice, cel economic, cel social, cel politic etc.

În Antichitate şi Evul Mediu în spaţiul românesc au loc evenimente importante în dezvoltarea tehnicii. Să amintesc numai cultura Cucuteni şi reţeaua de mănăstiri cisterciene care a jucat un rol esenţial în dezvoltarea şi conservarea tehnicii europene şi a ajuns până la Cârţa, nu departe de Făgăraş. O roată cu făcaie din România se află în Muzeul Tehnicii din München. Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului trebuie şi el menţionat în acest context.

Imprimeria creată la mijlocul secolului al XV-lea de către Johannes Gutenberg este o inovaţie tehnică de un impact fără precedent. Ea va permite în secolul următor publicarea primelor cărţi consacrate tehnicii: celebrele «Theatrum Machinarum». Johannes Honterus din Braşov  introduce imprimeria în Transilvania în 1535 şi publică «Rudimenta Cosmografica» apărută începând cu 1542, în 39 de ediţii în mai multe mari oraşe europene.

Epoca Renaşterii este de asemenea cea a regăsirii raţionalismului grec şi a  apariţiei, la sfârşitul secolului al XVI-lea,  ştiinţei galileene – definită ca o cunoaştere prin concepte, logic structurată şi validată prin proceduri experimentale sau matematice. Francis Bacon precizează regulile metodei experimentale în lucrarea sa «Novum Organum», publicată în 1624 şi atrage atenţia asupra rolului ştiinţei în domeniul tehnicii.

Începând cu această dată apar noi curente de gândire: mecanicismul, empirismul, pozitivismul şi încep să se stabilească noi raporturi între ştiinţă şi tehnică.

Toate acestea sunt legate de schimbări profunde la nivelul valorilor. Utilul devine criteriu de adevăr. Ştiinţa, al cărei scop este stabilirea adevărului, intră în relaţii strânse cu tehnica, care este o «şiretenie», conform semanticii cuvântului grecesc «techne» şi care consideră eficacitatea ca suprema valoare. Ea va ocupa un loc din ce în ce mai important, din nefericire, în detrimentul eticii şi al deontologiei.

În a doua jumătate a sec. XVII apar în Anglia şi în Franţa academiile de ştiinţe şi oficiile de brevete. Obţinerea unui brevet necesita existenţa unei noutăţi, deci o cercetare pentru stabilirea anteriorităţii care se raportează la istoria tehnicii. În Anglia este creat în 1623 primul sistem juridic de brevete – «Statute of Monopolies» şi în 1660 Academia de Ştiinţe. Caţiva ani mai târziu, în 1666, este înfiinţată şi în Franţa Academia de Ştiinţe; ei i se încredinţează rolul de examinare a noutăţilor tehnice, în 1699.

In prima jumătate a secolului XIX sunt înfiinţate, în majoritatea ţărilor europene, după exemplul englez şi francez, sisteme de brevete: în Prusia, Olanda, Imperiul austriac, Suedia, Portugalia. Majoritatea legislaţiilor prevăd un examen prealabil de anterioritate. Să amintesc că, în România, în 1866, este propus un proiect de lege privind brevetele de invenţie, modelat după cel francez, care în această perioadă nu mai impunea efectuarea unei cercetări prealabile; legea însă nu va fi votată decât în 1906.

Secolul XVIII, epoca Luminilor şi cea a începutului Revoluţiei Industriale, este şi epoca în care tehnica începe să fie privită ca făcând parte din cultura europeană. Acest fapt este pus în evidenţă în monumentala «L’Encyclopedie» a lui d’Alembert şi Diderot, editată la Paris între 1751 şi 1772, cea mai reprezentativă publicaţie a secolului XVIII.

Câţiva ani mai târziu, la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, îşi fac apariţia în Germania primele lucrări consacrate istoriei tehnicii. Johann Beckmann, publică «Beiträge zur Geschichte der Erfindungen» şi Johan Heinrich Poppe, «Geschichte der Wissenschaften bis an das Ende des 18 Jahrhunderts».

În a doua jumătate a sec. XVIII apar, de asemenea, instituţii dedicate promovării inovaţiei, îmbunătăţirii tehnicilor existente şi conservării memoriei tehnice. Este cazul «Hôtel-ului de Mortagne» înfiinţat la Paris, în 1750, de catre Jacques Vaucanson,   instituţie ce se găseşte la originea celebrului «Conservatoire des Arts et Métiers» creat, tot la Paris, în 1794 şi care urmăreşte aceleaşi obiective.

Secolul XIX şi începutul celui de al XX-lea este şi epoca apariţiei marilor muzee tehnice. «Conservatoire National des Arts et Métiers» din Paris, amintit deja, serveşte drept model pentru «Science Museum» din Londra (1863) şi pentru «Deutsches Museum» din München (1903). Muzee tehnice sunt deschise şi în alte capitale europene: la Viena şi la Praga în 1908, la Bucureşti în 1909. Cum vedem, România se situează printre primele ţări în care se înfiinţează un muzeu tehnic, fapt care se datorează cunoscutului inginer Dimitrie Leonida.

Adevăratul progres pe calea creării disciplinei istoria tehnicii, aşa cum este ea definită astăzi, are loc odată cu luarea în considerare a tehnicilor şi evoluţiilor lor în cadrul analizelor istorice, economice, sociologice, politice, filozofice.

Marile sinteze filozofice din secolul XIX realizate de Hegel, Marx, Auguste Comte au un impact important asupra istoriei tehnicii. Locul ocupat şi rolul jucat de către pozitivism şi marxism în definirea conţinutului disciplinei au fost determinante.

În acest context Paul Mantoux, profesor de istoria muncii la «Conservatoire National des Arts et Métiers», publică în 1906 faimoasa lui carte «La Révolution Industrielle au 18ème siècle» şi inginerul Conrad Matschoss devine, în acelaşi an, profesor la «Technische Hochschule Charlottenburg» unde este creată prima catedră de istoria tehnicii în Europa. Tot el este cel care fondează primul periodic în domeniu: «Beiträge zur Geschichte der Technik und Industrie». Imediat după Marele Război, în 1920, apare la Londra şi prima societate de istoria tehnicii: «The Newcommen Society».

Într-un număr special al «Revue de l’Ecoles des Annale», istoricul Lucien Febvre lansează, în 1935, un manifest pentru crearea unei noi ramuri a istoriei: istoria tehnicii. El prevede trei etape pentru aceasta: elaborarea unei istorii tehnice a tehnicii; o istorie a relaţiilor ştiinţă – tehnică, şi în sfârşit integrarea celor două istorii într-o istorie globală în care să fie incluse şi aspectele economice, sociale, politice, etc.

În anii 1930, crearea unei istorii a tehnicii este stimulată de progresele realizate în acest domeniu în Statele Unite. Cartea lui Lewis Mumford «Technics and Civilizations», publicată în 1934, cunoaşte un mare succes. Ea pune în evidenţă două tehnici dominante: energia şi materialele – în funcţie de care autorul propune împărţirea istoriei în trei perioade (eo-, paleo- şi neo-tehnică). Este vorba de o nouă periodizare în funcţie de tehnică care va fi dezvoltată după cel de al Doilea Război Mondial.

Dar numai după acest război istoria tehnicii devine o disciplină recunoscută pe plan universitar şi academic. Noul statut pe care ea îl câştigă se datorează unor profesori şi cercetători din mari universităţi şi muzee din Statele Unite (Melvin Krantzberg, Eugen Ferguson, Thomas Hughes), Anglia (Charles Singer, Rupert Hall), Franţa (Maurice Daumas, Bertrand Gille), Germania (Friedrich Klemm).

Este şi epoca în care se creează şi consolidează instituţii internaţionale care privesc istoria ştiinţei şi tehnicii. Rolul jucat de matematicianul şi istoric al ştiinţelor român Petre Sergescu, rector al Politehnicii din Bucureşti, a fost de prim plan. Refugiat după cel de al Doilea Război Mondial în Franţa, el a fost principalul realizator al instituţiei care poartă astăzi numele de „ International Union for History and Philosophy of Science and Technology – IUHPST”, creată în 1947. În acelaşi an, Sergescu a fost ales preşedinte al „Académie Internationale d’Histoire des  Sciences – AIHS” Ph 36, (era vice-preşedinte din 1937) pentru a deveni ulterior secretar perpetuu al acesteia. In 1999 am avut şi eu onoarea să fiu ales membru corespondent al AIHS si titular din 2005.

In cadrul IUHPST a fost creat in 1968 „The International Committee for the History of Technology – ICOHTEC”, devenit în 1993 societatea internaţională de istoria tehnicii, unde România, prin CRIFST, şi românii au fost activi. Din Comitetul executiv al ICOHTEC au făcut parte academicienii: Stefan Bălan (care a fost preşedinte al ICOHTEC) şi Horia Colan precum şi profesorii Liviu Sofonea şi Elena Helerea. Eu însumi am fost din 1981 în 1993 membru al Comitetului executiv ICOHTEC în calitate de reprezentant al Franţei şi ulterior vice-preşedinte şi preşedinte ICOHTEC. Amintesc de asemenea reuşitul congres ICOHTEC care a avut loc la Universitatea Transilvania din Braşov în 2014; profesoara Elena Helerea a jucat un rol de prim plan în organizarea acestuia.

După cel de al Doilea Război Mondial, au loc dezbateri referitoare la importante aspecte privind istoria tehnicii; ele se referă la:

  • Definiţia şi identitatea istoriei tehnicii,
  • Concepte şi metodologie:
  • Relaţiile în decursul istoriei între tehnică şi ştiinţe, economie, societate, politică, credinte şi ideologii.
  • Păstrarea memoriei tehnicii: muzeologia tehnicii, arheologie industrială, arhive.
  • Relaţiile cu alte discipline înrudite: antropologie, drept de proprietate, prospectivă
  • Locul istoriei tehnicii în cultură, cercetare, învăţământ, organizare industrială

 

Câteva cuvinte despre unele aspecte importante:

Dezbaterile privind identitatea domeniului au fost cauzate de opţiunile diferite ale susţinătorilor unei istorii tehnice a tehnicii şi promotorii unei istorii externe care, plecând de la premizele că tehnica este o construcţie socială şi o unealtă în serviciul economiei, preconizau o istorie economică, socială, politică a tehnicii. Istoria tehnicii a câştigat recunoaştere academică numai în momentul în care s-a acceptat ideea ca ea este atât istorie internă, cât şi externă, strâns condiţionate între ele şi că profunzimea pătrunderii în cutia neagră a tehnicii depinde de problematica definită şi de scopul urmărit.

La această concluzie s-a ajuns în Statele Unite şi Europa de Vest în anii ’60 – ’70. Ea nu s-a impus încă peste tot; în România, nici astăzi istoria tehnicii nu este listată ca domeniu de doctorat, tezele cu subiecte de istoria tehnicii fiind repartizate diferitelor ramuri ale ingineriei. Ar fi de dorit ca lucrurile să evolueze, mai ales că învăţământul superior românesc este parte componentă a celui european. Consider că realizarea unei adevărate istorii a tehnicii româneşti este condiţionată de această evoluţie.

În privinţa conceptelor şi metodologiei, trebuie notată utilizarea structuralismului, a abordării sistemice. Noţiunea de sistem tehnic, definită ca totalitatea structurilor, simple şi complexe, şi a filierelor tehnice, care trebuie să fie coerente şi compatibile unele cu altele, este o noţiune esenţială în istoria tehnicii.

Această noţiune conduce la definirea unei noi periodizări în istorie, ţinând cont de tehnicile dominante. Cele luate în general în considerare sunt: energia, materialele, informaţia şi relaţiile cu lumea biologică. Maurice Daumas pune în evidenţă, în decursul istoriei, cinci sisteme tehnice, complexe tehnice, cum le numeşte el şi pune accentul pe interdependenţa şi coerenţa care există între structurile şi filierele care formează un sistem tehnic ce se găseşte în echilibru instabil şi în perpetuă căutare a unui echilibru.

El consideră de asemenea că schimbările tehnice se produc fără rupturi (revoluţii) şi accelerarea lor, de-lungul istoriei, are loc după o curbă care din Neolitic până astăzi n-a cunoscut decât un singur punct de inflexiune: în timpul Revoluţiei Industriale. Acest punct de vedere este contestat de către un număr mare de istorici care consideră că există mai multe puncte de inflexiune (de ruptură), precum cel de la sfârşitul secolului XIX şi cel pe care îl trăim astăzi.

Relaţiile dintre sistemul tehnic şi celelalte sisteme constituie domenii de studiu de primă importanţă.

Cea dintre ştiinţă şi tehnică este esenţială în structurarea şi definirea disciplinei. Amintesc că tehnica îşi pune amprenta pe ştiinţă prin realizarea instrumentelor ştiinţifice, prin crearea de obiecte şi efecte artificiale studiate de ea, iar ştiinţa ameliorează tehnicile existente, creează noi tehnici şi imprimă tehnicii stilul său intelectual. Relaţiile ştiinţă-tehnică devin din ce în ce mai complexe pe măsură ce ştiinţa progresează şi apar noi tehnici şi tehnologii în varii domenii.

Relaţiile dintre tehnică şi economie sunt tot atât de bogate, substanţiale şi complexe ca şi cele dintre tehnică şi ştiinţă şi beneficiază de o atenţie deosebită începând cu mijlocul secolului XIX. Studiul procesului de inovaţie leagă strâns istoria tehnicii de istoria economică. Economistul Joseph Schumpeter, autorul cunoscutei lucrări «Business Cycles», publicată în 1939, explică ciclurile economice prin ceea ce numeşte «ciorchini de inovaţie» care apar ca urmare a unei inovaţii majore, a unei inovaţii de ruptură.

François Caron, profesor de istorie economică la Universitatea Paris IV – Sorbona, consideră că este imposibilă analizarea separată a sistemului tehnic şi a celui economic şi propune noţiunea de «model», care regrupează cele 2 sisteme.

După al Doilea Război Mondial, cercetarea relaţiilor tehnică-societate se dezvoltă şi ele. Tehnica este privită ca o construcţie socială; evoluţia ei este determinată de către soluţiile alese în domeniul social, el însuşi din ce în ce mai tributar tehnicilor. Axele de cercetare sunt consistente şi numeroase. Este cazul raţionalizării procesului muncii, care duce la dispariţia industriilor tradiţionale, la concentrarea întreprinderilor, la înlocuirea accelerată a tehnicilor care devin tot mai rapid  perimate. Începând cu anii 1990, trecerea de la societatea industrială la societatea informaţională, societate în reţea, în crearea căreia tehnica a jucat un rol determinant, este o temă de cercetare de mare actualitate.

Între tehnică şi politică există, de asemenea şi din totdeauna,  legături strânse, atât în domeniul militar, cât şi în cel civil. Războiul – indiferent că a fost cald sau rece – a accelerat puternic schimbările tehnicii şi tehnologiilor. Să sperăm că problematica mediului, încălzirea climatică, vor deveni curând, în istoria tehnicii, domenii de studiu şi mai importante.

Interdependenţe există şi intre tehnică, pe de o parte şi credinţe şi ideologii pe de alta. Cartea lui Mircea Eliade, cunoscutul istoric al religiilor, intitulată „Forgerons et alchimistes” este revelatoare.

Istoria tehnicii ocupă, cum am menţionat deja, un loc important în analizele filozofice. Martin Heidegger scrie „Die Frage nach der Technik“ şi  afirmă in celebra sa lucrare „Sein und Zeit” că „tehnologia este metafizica zilelor noastre”.

Un rol central deţine istoria tehnicii în antropologie.  În lucrarile profesorului André Leroi-Gouhrand, spre exemplu.

Să amintesc şi faptul că in anii 60-70 apare în Anglia arheologia industrială, care se ocupă  cu studiul, protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului industrial. În 1967 este inaugurat primul complex de arheologie industrială : « Iron Bridge Museum » în valea Coalbrookdale, leagăn al Revoluţiei industriale. În România, din nefericire, acest domeniu este practic inexistent.

Muzeologia tehnică în Romania, care la inceputul sec. XX s-a aflat intr-o poziţie fruntaşă, este astăzi intr-o situatie dificilă. Este şi cazul arhivelor industriale. Ambele domenii au cunoscut o dezvoltare importantă, în ţările lumii occidentale, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Istoria tehnicii româneşti este consistentă şi formează un subiect de studiu de un deosebit interes, care ar trebui exploatat cât mai intens. În afara priorităţilor româneşti, a rolului românilor în dezvoltarea diverselor domenii tehnice din ţările occidentale, menţionez strânsa legătură dintre tehnica românească şi cea din ţările iniţiatoare (transfer de tehnologie, formarea tehnicienilor români în străinătate, cu precădere în ţările occidentale etc.), precum şi procesul de industrializare forţată din epoca ceauşistă şi cel de dezindustrializare accelerată care i-a urmat după decembrie 1989.

Din păcate, în România, istoria tehnicii nu este încă recunoscută ca disciplină de sine stătătoare. Or, ea poate contribui în mod substanţial la promovarea aportului românilor la progresul tehnicii la nivel european şi mondial, facilitând astfel, printre altele, ameliorarea imaginii Ţării.

Imaginea deteriorată a României de astăzi este, în mare parte, cauzată de nivelul clasei politice. Scandalosul comportament al actualului guvern faţă de problema înscrierii pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO a Roşiei Montane, sit minier de o importanţă deosebită pentru istoria tehnicii şi nu numai, este revelator. Pentru prima dată un guvern, invocând argumente dubioase, blochează procedura de înscriere a unui obiectiv din propria-i ţară pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO – procedură aflată în curs de finalizare la momentul retragerii dosarului,.

Închei revenind asupra faptului că istoria tehnicii trebuie promovată şi dezvoltată, întrucât locul ce-i revine şi rolul ei în cercetare, învăţământ, economie, în definirea politicilor în varii domenii este de necontestat. Cred că AGIR şi membrii ei pot juca un rol important.

Astăzi, odată cu accelerarea schimbărilor induse de procesul de trecere de la societatea industrială la societatea informaţională şi de cel de globalizare, importanţa ei nu face decât să crească. Actualul sistem tehnico-economic, bazat pe o creştere nelimitată, este puternic pus sub semnul întrebării ca urmare a crizelor din ultimele două decenii – crize financiare, economice, energetice, de mediu – care nu sunt decât componentele unei crize globale de sistem.

Pentru ieşirea din impas trebuie date răspunsuri adecvate provocărilor; tehnica joacă un rol cheie, alături de ierarhizarea corectă a valorilor. Eficacitatea, principală valoare care defineşte tehnica, trebuie să fie subordonată eticii; istoria pune acest lucru în evidenţă.

 

 

 

 

 

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: