Alexandru Herlea

Alocuţiune la sesiunea omagială Petre Sergescu, Academia Română, Aula Magna, 24 mai 2018

susţinută de

Prof. Dr. Alexandru Herlea, membru al Academiei Internaţionale de Istoria Ştiinţei

Domnule Preşedinte al Academiei Române,

Monsieur le Secrétaire Perpétuel de l’Académie Internationale d’Histoire des Sciences,

Doamnelor şi Domnilor,

Desfăşurarea la Academia Romană a unei sesiuni omagiale dedicate omului de ştiinţă şi cultură, intelectualului angajat, marelui român Petre Sergescu este un act care nu onorează numai pe cel omagiat, ci şi pe cei care au iniţiat şi realizat acest eveniment. Recunoaşterea meritelor personalităţilor româneşti, ignorate şi marginalizate de regimul comunist, nu este astăzi încă deplină şi orice acţiune onestă, care urmăreşte acest obiectiv trebuie salutată. Personal mă simt onorat să iau cuvântul în cadrul acestei sesiuni omagiale consacrate lui Petre Sergescu, de care mă simt apropiat atât prin profilul meu profesional, cât şi datorită condiţiei de expatriat rămas profund ataşat de România.

Cum titlul intervenţiei mele o indică, mă voi referi la Petre Sergescu, la felul în care acesta s-a afirmat în exil, atât în cadrul culturii şi ştiinţei Franţei, cât şi în cel al Exilului românesc. Matematician de înaltă ţinută, cercetător, organizator şi dascăl de excepţie, intelectual de largă deschidere culturală, implicat în viaţa politică şi socială, gata întotdeauna să ajute pe cei în suferinţă, profund ataşat originilor sale româneşti şi în acelaşi timp neobosit promotor al valorilor europene şi universale, P. Sergescu este o figură luminoasă a exilului românesc. El face parte din pleiada de români care au contribuit le dezvoltarea culturii europene şi universale.

La aceste realizări şi la calităţile sale s-au referit deja cei care au vorbit înaintea mea. Eu mă voi opri la două aspecte pe care le consider revelatoare pentru evidenţierea locului pe care Sergescu l-a avut, atât în domeniul ştiinţei, cât şi în cadrul exilului românesc, în ultimii săi opt ani de viaţă, ani pe care i-a trăit în exil. Primul aspect priveşte implicarea lui Petre Sergescu în dezvoltarea instituţională a Istoriei Ştiinţei, iar celălalt –  participarea sa la viaţa exilului românesc, cu precădere în sfera culturii.

Petre Sergescu se refugiază la Paris în august 1946 şi nu va mai putea reveni niciodată în România. La sfârşitul anilor ’40 spera încă să organizeze în 1950, la Bucureşti, cel de al şaselea Congres Internaţional de Istoria Ştiinţei. Evident, acest lucru nu a fost posibil în România ocupată de sovietici şi congresul se va desfăşura la Amsterdam. La acest congres P. Sergescu a fost ales Secretar Perpetuu al Academiei Internaţionale de Istoria Ştiinţei – AIHS (Académie Internationale d’Histoire des Sciences) – cea mai înaltă poziţie în această instituţie; la următorul congres, cel de la Tel-Aviv, din 1953, ultimul la care participă, va fi delegat al Franţei.

Între timp, în 1952, el va fi angajat ca cercetător la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique) Franţa fără să aibă cetăţenia franceză, pe care a refuzat s-o ceară, considerând că o astfel de cerere ar reprezenta, ar putea fi interpretată, ca o abandonare a României şi a românilor care sufereau sub ocupaţie străină.

Din puţinul pe care îl avea ajuta cu multă generozitate pe refugiaţii români, adesea tineri studenţi, dar şi personalităţi cunoscute.

Mă opresc acum, aşa cum am spus, la activitatea desfăşurată de Petre Sergescu în domeniul creării instituţiilor corespunzătoare colaborării internaţionale în Istoria Ştiinţei.

La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial Academia Internaţională de Istoria Ştiinţei – principala instituţie a disciplinei, creată de Aldo Mieli în 1929, al cărui membru P. Sergescu devine în 1934 – urmează să-şi reia activitatea întreruptă în timpul conflictului. Această instituţie urmăreşte să obţină sprijinul UNESCO, înfiinţat în noiembrie 1945, şi ştie că ICSU  (International Council of Scientific Unions), creat în 1931, care regrupează o serie de organizaţii ce au drept scop promovarea activităţii ştiinţifice, va beneficia de acest suport.

Apare ideea introducerii Istoriei Ştiinţei şi Tehnicii în ICSU; se spune că ar fi lansat-o Joseph Needham, cunoscutul istoric al ştiinţei şi tehnicii chineze. Pentru concretizarea ei Academia Internaţională de Istoria Ştiinţei trebuie să definească strategia necesară şi să facă demersurile ce se impun. În acest context, Petre Sergescu, ajuns la Paris în august 1946, va juca un rol decisiv.

În toamna lui 1946, situaţia în care se găseşte Academia este dificilă: Aldo Mieli, secretarul perpetuu se afla în Argentina, grav bolnav; preşedintele Arnold Reymond locuieşte la Lausanne şi secretarul-trezorier J. A. Vollgraff la Leyda. Numai doi responsabili sunt la Paris, unde se află sediul Academiei şi unde se desfăşoară negocierile: vicepreşedintele Petre Sergescu (ales în această funcţie în 1937) şi Pierre Brunet, arhivist-bibliotecar, membru al Consiliului Academiei.

Ei vor fi mandataţi, la sfârşitul anului 1946, să înceapă negocierile cu UNESCO, reprezentat de Joseph Needham şi Armando Cortesao şi cu ICSU, reprezentat de A. Establier. Soluţia care se degajă este crearea unei structuri pe modelul uniunilor membre ICSU. Aceasta va fi Uniunea Internaţională de Istoria Ştiinţei – UIHS (Union Internationale d’Histoire des Sciences). La sfârşitul lui decembrie, Consiliul Academiei aprobă această soluţie care beneficiază de suportul personalităţilor cunoscute din domeniu, precum: Ch. Singer, A. Reymond, G. Sarton, R. Taton, M. Daumas.

La scurt timp după aceasta, P. Brunet se îmbolnăveşte grav şi P. Sergescu rămâne singur în prima linie. Astfel, începând cu decembrie 1946, el va juca rolul-cheie în organizarea instituţională a disciplinei. Pasionat de istoria şi filosofia știinţei şi tehnicii, P. Sergescu nu are numai entuziasmul realizatorului, ci şi calităţile necesare transpunerii proiectelor în viaţă şi capacitatea definirii unei strategii eficace.

La al cincilea Congres Internaţional de Istoria Ştiinţei care s-a desfăşurat la Lausanne în octombrie 1947, decizia de a crea Uniunea Internaţională de Istoria Ştiinţei devine definitivă şi P. Sergescu este ales Secretar general (G. Sarton este ales Preşedinte). În acelaşi timp, el este ales şi Preşedintele Academiei Internaţionale de Istoria Ştiinţei şi o legătură statutară se stabileşte între cele două instituţii. Uniunea Internaţională de Istoria Ştiinţei este primită membru ICSU şi P. Sergescu devine, în calitate de delegat al Uniunii pe lângă acesta, membru al Consiliului ICSU.

Graţie legăturii statutare dintre Uniune şi Academie, aceasta poate fi de acuma finanţată. Apare astfel în 1947 primul număr al periodicului Archives Internationales d’Histoire des Sciences, publicaţia Academiei. Petre Sergescu va fi redactorul ei şef şi din 1951 directorul acesteia. Începând deci cu 1947 şi până la decesul sau din decembrie 1954 el este omul-cheie, care exercită cele mai înalte responsabilităţi în Uniunea Internaţională de Istoria Ştiinţei, în Academia Internaţională de Istoria Ştiinţei şi în cadrul publicaţiei acesteia, Arhivele Internaţionale. După moartea sa, responsabilităţile au fost preluate de trei personalităţi diferite.

Celălalt aspect asupra căruia mă voi opri, cum am spus, se referă la prezenţa profesorului P. Sergescu în viaţa Exilului românesc. Implicarea sa în viaţa socio-politică nu este o noutate. Ca student este preşedintele Asociaţiei Studenţilor din Bucureşti, în anii Marelui Război militează pentru intrarea României în război alături de Puterile Aliate, ajută familiile celor mobilizaţi şi desfăşoară o propagandă pro-franceză chiar şi după ocuparea Bucureştiului de către armata germană. Germanii îl arestează şi Sergescu este internat timp de 18 luni în lagăre din Bulgaria. În anii ’30 a fost deputat în Parlamentul României şi la începutul anilor ’40 ia legătura în Elveţia cu Rezistenţa Franceză.

La Paris, după cel de-Al Doilea Război Mondial, Sergescu denunţă ocupaţia sovietică şi teroarea instaurată de comunişti şi pune în evidenţă caracterul profund european al României. El joacă un rol important în efortul de organizare a Exilului, cu precădere pe plan cultural şi ştiinţific, fără însă a neglija şi alte aspecte.

Astfel, în 1947, P. Sergescu devine Preşedinte al Asociaţiei Profesorilor Universitari Români din Paris şi membru al unui Comitet de iniţiativă, format din tineri intelectuali români, precum Leontin Jean Constantinesco, Mircea Eliade, Octavian Vuia, Gabriel Bădărău, Iancu Zissu, care militează pentru ca toţi refugiaţii români care respectă valorile universale şi au convingeri democratice să poată participa activ la viaţa Exilului şi să facă parte din structurile politice ale acestuia. Se menţine pe această poziţie în lungile şi dificilele dezbateri privitoare la organizarea politică a Exilului, cu precădere a compoziţiei şi rolului Comitetului Naţional de Coordonare Românească – CNCR.

Existenţa oficială a acestuia este anunţată la 10 mai 1949. Comitetul este prezidat de Generalul Rădescu, are aprobarea Regelui şi a Consiliului Partidelor Politice și este compus din 10 membri: preşedintele, cinci reprezentanţi ai partidelor politice democratice (3 PNŢ: Cornel Bianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Augustin Popa, 1 PNL: Mihai Fărcăşanu şi 1 PSD: Iancu Zissu) şi patru personalităţi neaparţinând partidelor (Nicolae Caranfil, Alexandru Creţianu, Grigore Gafencu şi Constantin Vişoianu). Comitetul are sediul la Washington şi reprezentanţi în diferite capitale din Lumea Liberă. Apar însă în curând disensiuni şi, în octombrie 1950, Generalul Rădescu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcăşanu şi Grigore Gafencu părăsesc CNCR şi, la 4 noiembrie, Regele Mihai îl numeşte pe Constantin Vişoianu preşedinte al acestuia, care de acum se va chema Comitetul Naţional Român – CNR.

Petre Sergescu este mai apropiat de Grigore Gafencu, care a condus atât grupul care a elaborat la Paris un document pentru Conferinţa de Pace din 1947 (format din Leontin Jean Constantinesco, Brutus Coste, Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Titus Pogoneanu şi alţii) cât şi Gruparea Românească pentru Europa Unită, constituită la 1 iunie 1948, care a trimis la Congresul Europei de la Haga, din acelaşi an, o delegaţie pe care a condus-o Grigore Gafencu şi din care au făcut parte Nicolae Caranfil, Leontin Jean Constantinesco, Mihail Fărcăşanu, Emil Ghilezan şi Iancu Zissu. La Congresul de la Haga Gafencu este ales membru al Comitetului Executiv al Mişcării Europene.

Sergescu preferă însă să ia oarecare distanţă faţă de activităţile politice şi să se consacre cu precădere acţiunilor culturale şi celor cu caracter umanitar. Este membru al Centrului Românesc de Cercetări de la Paris, organizat în 1948 cu ajutorul material al Prinţului Nicolae al României, prezidat de Mircea Eliade, avându-l ca secretar general pe Octavian Vuia şi care este recunoscut de Academia din Paris. Sergescu este şi membru al Asociaţiei de Ajutorare a Românilor Refugiaţi – CAROMAN înfiinţată în 1948 de Nicolae Caranfil în calitatea sa de reprezentant al Crucii Roşii Române Libere.

În decembrie 1949 se înfiinţează tot la Paris, la iniţiativa Regelui Mihai, Fundaţia Regală Universitară Carol I, care fusese suprimată în România în 1948 de către comunişti şi bunurile ei confiscate. Această instituţie creată în 1891 de către Regele Carol I cu propriii săi bani, aflată sub autoritatea onorifică a rectorului Universităţii din Bucureşti, a jucat un rol important la formarea elitei intelectuale româneşti prin subvenţiile, bursele, premiile, publicarea unor importante lucrări şi prin biblioteca cu care s-a dotat.

Înfiinţarea Fundaţiei Regale Universitare Carol I a fost posibilă, în mare parte, graţie participării Asociaţiei Profesorilor Universitari din Paris, al cărei preşedinte este Petre Sergescu. Statutele şi regulamentul de funcţionare au fost elaborate de către o comisie formată din profesorii P. Sergescu, Constantin Marinescu (Directorul Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses 1941 – 47) şi Virgil Veniamin (reprezentantul CNR la Paris). Regele Mihai numeşte un Comitet de Direcţie, format din profesorii: P. Sergescu, director general, C. Marinescu, V. Veniamin şi Basil Munteanu (director adjunct al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses 1946-47) – membri. Puţin mai târziu, George Ciorănescu va fi cooptat în calitate de secretar.

Fundaţia Regală Universitară Carol I a început să funcţioneze în decembrie 1950, fiind plasată teoretic sub patronajul CNR; ea a fost însă practic independentă. Menţionez că Fundaţia este cunoscută şi sub numele de l’Institut Universitaire Roumain Charles I.

Fundaţia este formată din opt secţii: Istorie; Limbă şi Literatură; Arte; Filosofie; Drept; Economie şi Ştiinţe sociale; Ştiinţă; Medicină şi Tehnică şi are ca scop: promovarea culturii române, a legăturilor tradiţionale între cultura română şi cea franceză; întreţinerea de relaţii cu instituţiile de cultură, de învăţământ şi administrative din Franţa; susţinerea studenţilor din exil; salvarea şi protejarea patrimoniului naţional. Un modest suport financiar este acordat de către CNR pentru organizarea de conferinţe, publicarea de cărţi şi reviste, burse pentru studenţi. Fundaţia beneficiază şi de alte ajutoare, spre exemplu cel acordat de către l’Institut Catholique de Paris, care pune gratuit la dispoziţie săli pentru conferinţe.

CNR apreciază într-un raport din 1953 că Fundaţia reprezintă cea mai importantă realizare a Exilului românesc. Petre Sergescu a jucat un rol de prim plan.

La aceasta mai adaug faptul că în apartamentul familiei Petre Sergescu – Marya Kasterska din Cartierul Latin, rue Daubenton – exista un salon cultural unde se regăseau sâmbătă seara personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice pariziene, precum Henry de Montherland, matematicienii Paul Montel şi Emile Borel, istoricii ştiinţelor René Taton şi Maurice Daumas, alături de refugiaţi din ţările Europei de Est, în special din România: Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Nicoară Beldiceanu şi tineri studenţi. Aici se ţineau cicluri de conferinţe.

În acest apartament era şi o bibliotecă şi existau arhive care conţineau, în afara celor ale soţilor Sergescu, documente provenind de la Elena Văcărescu, Nicolae Iorga, Marcel Fontaine (directorul Institutului Francez din Bucureşti) şi Léon Thévenin (corespondent al jurnalului Le Temps la Bucureşti). În 1961, această colecţie a fost mutată de către legatarul testamentar Petre Cârjeu, în 39, rue Lhomond unde a existat, până la mijlocul anilor ’90, Biblioteca Petre Sergescu – Marya Kasterska.

În încheiere, voi cita cuvintele a doi mari profesori de istoria ştiinţelor şi a tehnicilor care au dirijat, unul (René Taton), Histoire Générale des Science şi, celălalt (Maurice Daumas), Histoire Générale des Techniques, publicate la Paris, la PUF (Presse Universitaire de France), în anii 1970.

Într-un articol publicat în Archives Internationales, René Taton, vorbind de Petre Sergescu, scrie: Dispariţia acestui om simplu, amical şi devotat, a acestui istoric prob şi modest, a acestui animator fără pereche, a fost resimţită profund atât de către emigranţii români pe care i-a ajutat cu un extrem devotament, de către numeroşii săi discipoli şi prieteni pe care a ştiut să-i reunească şi de către întreaga comunitate internaţională a istoricilor ştiinţelor pe care el a reconstruit-o şi animat-o.

Maurice Daumas, părintele fondator al Istoriei Tehnicii în Franţa şi primul titular a unei catedre în această disciplină, care mi-a condus teza de doctorat, când m-a primit pentru prima dată, în 1972, la Conservatoire National des Arts et Métiers – CNAM, ştiind că sunt de origine română, mi-a vorbit de Petre Sergescu. Printre altele, mi-a spus: Ştiţi, noi, istoricii francezi ai ştiinţei şi tehnicii, noi suntem toţi discipoli ai lui Petre Sergescu. Cred că nu i se putea aduce un omagiu mai frumos.

Bibliografie

Andonie, G. Șt., Petre Sergescu (1893-1954), Istoria Matematicii în România, Vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 378-386. Cuprinde bibliografia lui P. Sergescu.

Bodenheimer, F.S., Petre Sergescu (1893-1954), Archives Internationales d’Histoire des Sciences, nr. 30, 1955, p. 3.

Capitaine, Nicole. Pierre Sergescu, collaboration scientifique avec René Taton et liens d’amitié avec la famille Taton. Communication à la Conférence: „Un couple mythique: Pierre Sergesco et Marya Kasterska”, ICR Paris, ianuarie 2014.

Calafeteanu, I. Exilul românesc. Erodarea speranţei. Documente (1951-1975), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, 493 p.

Constantinescu, L.J., Jurnal (1947 – 1958). Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti, 1998, 175 p.

Delureanu, Şt., Uniunea Europeană a Federaliştilor şi Promotorii Români ai Europei Unite. Mărturie şi Memorie (1947 – 1957), Ed. Paideia, 2017, 365 p.

Delureanu, Şt., Noile Echipe Internaţionale şi facerea Europei. INMER, Tipogrup Press Buzău, 412 p.

George Ciorănescu şi exilul românesc. Documente din arhiva Fundaţiei Regale Universitare Carol I. Ed. Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2007, 504 p.

Haleux, R., Severyns, B., Twenty-Five Years of International Institutions. LLULL, S.E.H.C.Y.T. Facultad de Ciencias (Matematicas), Ciudad Universitaria, Zaragoza, vol. 26 (nr. 55), 2003, pp. 315 – 321.

Herlea, Al., Petre (Pierre) Sergescu (1893-1954), un artisan de la coopération internationale en Histoire des Sciences. Bulletin de la Société Française d’Histoire des Sciences et des Techniques, nr. 35/ février 1994, pp. 14-19.

Herlea, Al., Petre (Pierre) Sergescu – historien des sciences et promoteur de la discipline, Communication au 143^ème Congrès du CTHS, Paris, aprilie 2018, in print în Actes du Congrès.

Montel, P. Discours prononcé aux funérailles de Pierre Sergescu, Archives Internationales d’Histoire des Sciences, nr. 30, 1955, p. 3.

Nicolescu, B., Un cuplu mitic: Petre Sergescu şi Marya Kasterska, Conferinţă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 3 octombrie 2013.

Pierre Sergescu (1893-1954), Un compendiu de o duzină de studii privind viaţa şi opera lui P. Sergescu, Ed. J. Brill, Leiden, 1968, Janus, t. 55, 1968, pp. 1-73.

Simionescu, D., Bibliothèque roumaine Pierre Sergesco-Marya Kasterska, Biblioteca şi cercetarea, Bucureşti, vol. 6, pp. 343-353.

Stavinschi, Magda. René Taton et Pierre Sergescu, une collaboration au bénéfice de l’histoire des sciences, Archives Internationales d’Histoire des Sciences, nr. 159, 2007, pp. 553-562.

Stavinschi, Magda. Petre Sergescu şi Gândirea Matematică, Ed. Eikon, Bucureşti, 2018, 356 p.

Taton, R., Pierre Sergescu, Revue d’Histoire des Sciences, t. VIII, Paris, 1955, pp. 77-80.

Taton, R., Pierre Sergescu, son œuvre en Histoire des Sciences et son action pour la renaissance des Archives Internationales d’Histoire des Sciences, Archives Internationales d’Histoire des Sciences, vol. 37, 1987, pp. 104-109

Etichete: 24 mai 2018, Academia Română, Alexandru Herlea, alocuţiune, istoria tehnicii, istoria ştiinţei, Petre Sergescu, sesiune omagială

This entry was posted on mai 25, 2018 at 12:53 PM and is filed under Comunicări, Ştiinţă, cultură, relaţii culturale. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.