Alexandru Herlea

Alexandru I. Herlea – Prelegerea la Ceremonia de decernare a titlului de «Profesor Honoris Causa» al Universitatii Babeş-Bolyai, 25 octombrie 2017.

Version française ici: Alexandre Herlea – Discours à la Cérémonie de remise du titre de «Profesor Honoris Causa» de l’Université Babeş-Bolyai, 25/10/ 2017.

Această prezentare necesită JavaScript.

ACTUALIZARE (13 noiembrie 2017): înregistrare video de la ceremonie (urmăriţi aici)

Romania şi Uniunea Europeană: identitate şi valori

Stimate domnule Rector, stimate domnule Preşedinte al Senatului, stimate domnule Decan al Facultăţii de Studii Europene, stimați colegi, onorată asistenţă,

Decernarea titlului de «Profesor Honoris Causa» este pentru mine o mare onoare, dar şi un moment de adâncă emoţie; aceasta pentru o serie de considerente, începând cu prestigiul instituţiei care mi-l acordă, Universitatea Babeş-Bolyai. Facultatea sa de Studii Europene a făcut propunerea decernării titlului, fapt pentru care îi mulţumesc. Specificul acestei facultăţi este în raport cu unul din cele mai intense momente ale vieţii mele, cel în care am avut nesperata şansă şi privilegiul de a-mi servi Ţara într-un moment crucial al istoriei sale: debutul revenirii ei în lumea civilizaţiei valorilor europene, căreia îi aparţine şi de care a fost ruptă după cel de-al Doilea Război Mondial.

Dar legăturile cu Universitatea din Cluj au şi o altă dimensiune, una de ordin afectiv, personal. Aici şi-au făcut studiile mulţi membri ai familiei mele, printre care ambii mei părinţi, şi din corpul ei profesoral au făcut parte profesori precum Ioan Lupaş, fratele bunicii mele materne, şi Lucian Blaga, văr primar cu bunicul meu din partea tatălui. Şi eu – dacă vicisitudinile istoriei nu hotărau altfel – mă năşteam, probabil, la Cluj, unde tatăl meu a făcut primii paşi în scurta sa carieră universitară, şi nu la Braşov, unde el şi-a continuat-o până în 1947, când a fost epurat; după care a petrecut un deceniu în temniţele comuniste.

Cuvântul meu de răspuns l-am intitulat: «România şi Uniunea Europeană: identitate şi valori».

Am ezitat între acest subiect şi unul legat de specialitatea mea academică, istoria tehnicii, pe care l-aş fi intitulat: «Construcţia UE şi Evoluţia tehnicii». Istoria tehnicii va fi însă prezentă în consideraţiile care urmează, tehnica ocupând un loc central în definirea identităţii europene, adică a civilizaţiei şi culturii ei.

Am ales tematica identităţii şi valorilor pentru importanţa pe care aceasta o are atât pentru UE, cât şi pentru România, ambele în căutare de soluţii la gravele provocări cărora trebuie să le facă faţă. Găsirea lor presupune o cunoaştere şi o raportare lucidă la valori şi identitate şi necesită curaj, începând cu curajul de a spune lucrurilor pe nume. Nici una din problemele majore, de la evoluţia UE sub aspect juridic şi continuând cu migraţia şi demografia, corupţia şi manipulările, poluarea şi schimbările climatice, şomajul şi sărăcia nu va putea fi soluţionată ignorând aceste imperative.

Am ales acest subiect şi ţinând cont de conjunctura existentă: aniversarea în martie, anul curent, a 60 de ani de la «Tratatul de la Roma»,  deciziile care se vor lua, la summitul UE de la sfârşitul acestui an, privind reformele Uniunii; şi, pentru România, aniversarea centenarului «Marii Uniri» anul viitor şi preluarea Preşedinţiei UE la începutul anului 2019.

Construcţia UE este astăzi, în contextul unei lumi în evoluţie accelerată, principala cale pentru conservarea identităţii şi valorilor care caracterizează ţările vechiului continent.

Europa are o evidentă identitate culturală şi istorică, iar pe de altă parte UE este formată din state membre purtătoare şi ele ale unei identităţi încă şi mai puternice şi mai vizibile. Or, în problema identităţii, UE nu se prea pronunţă, cu toate că ea este astăzi la ordinea zilei; luările de poziţie a majorităţii ţărilor din grupul de la Visegrád sunt revelatoare. Această atitudine este determinată, probabil, de preocuparea evitării unor dezbateri în care să fie exprimate puncte de vedere «politic incorecte», precum locul culturii creştine în definirea identităţii europene.

Este însă o atitudine care ridică mari semne de intrebare. Natura având oroare de vid, se lasă drum liber, se încurajează implicit discursurile identitare ale extremei drepte. Se ştie foarte bine cine profesează astăzi în Europa un discurs identitar, cui îi foloseşte şi cine îl susţine. Moscova manipulează cu brio. Această autocenzură, denumită „political correctness”, aminteşte, în mod supărător, de epoca dominaţiei marxismului.

Dacă în privinţa dezbaterii problemei identităţii UE este mai degrabă rezervată, în cea a valorilor ea este vocală, afirmând sonor că este formată din state care respectă şi promovează pacea, libertatea, democraţia, justiţia, dreptatea, solidaritatea, drepturile omului, toleranţa şi care îşi bazează politicile şi acţiunile pe aceste valori.

În preambulul «Tratatului UE de la Lisabona» se precizează şi faptul că acestea îşi au rădăcinile în: „moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile şi inalienabile ale persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept”.

Transpunerea în viaţă, implementarea acestor valori, este, din nefericire, dificilă şi cunoaşte multe sincope, atât în UE cât şi în România (evident, mutatis mutandis).

«Cartea albă privind viitorul Europei», lansată de către Comisia Europeană (CE) cu ocazia summitului de la Roma din 25 martie anul acesta, trece în revistă principalele probleme cărora UE trebuie să le facă faţă şi prezintă cinci variante, cinci scenarii posibile de evoluţie în perspectiva anului 2025. Comisia face, de asemenea, apel la o participare cât mai largă a societăţii civile şi opiniei publice europene la dezbaterile pe această temă care vor avea loc până la summitul european din decembrie anul acesta, unde se va hotărî asupra strategiei de dezvoltare a UE pentru următorul sfert de secol.

Cuvântul meu are, astfel, o oarecare legătură cu acest apel; el rămâne însă la un nivel mai degrabă abstract, teoretic, propriu circumstanţei şi cadrului în care este pronunţat. El are, cum veţi vedea, o importantă componentă istorică, cunoaşterea şi înţelegerea trecutului fiind indispensabile construcţiei viitorului; se vrea, de asemenea a fi, implicit, şi un apel pentru ca educaţia, şcoala, universitatea să ocupe locul care le revine în efortul de construire a unui viitor civilizat, bazat pe cunoaştere şi valori corect ierarhizate.

Identitatea europeană este o noţiune complexă definită atât de caracteristici comune culturilor diferitelor etnii şi popoare din spaţiul geografic european, cât şi de caracteristici specifice acestora.

Din prima categorie fac parte cele două rădăcini ale identităţii europene: raţionalismul grec şi spiritualitatea iudeo-creştină. Naturalismul şi raţionalismul grec afirmă că natura este unică, organizată de un principiu central şi că datorită raţiunii ea poate fi cunoscută, iar comportamentul etic poate exista. Acestei viziuni este tributar spiritul juridic şi organizatoric roman care domină construcția europeană.

Pentru spiritualitatea iudeo-creştină, cuvântul lui Dumnezeu, cunoscut prin Revelaţie, este creator al Universului, în centrul căruia este plasat omul. Înzestrat de Dumnezeu cu libertatea de a decide, de a găsi drumul pentru a reintegra Transcendenţa, omul poate şi trebuie să acţioneze şi este responsabil pentru actele sale.

Aceste două concepţii, două viziuni (Weltanschaung-uri) s-au combătut şi s-au metisat, de-a lungul întregii istorii, fără ca una din ele să se poată impune în mod definitiv. Cultura europeană este în bună măsură rezultatul conflictului şi interacţiunilor dintre aceste două viziuni. Ele constituie fundamentul, soclul comun, care oferă coeziunea necesară ambiţiilor de unitate politico-economică şi dau credibilitate şi substanţă construcţiei UE.

De aceea, în pofida tuturor crizelor, inclusiv a celor prin care trec astăzi atât Uniunea Europeană, cât şi România, trebuie să ne păstrăm optimismul, un optimism activ, care să ne determine a ne angaja şi a participa la viaţa cetăţii.

În secolul al XIII-lea, după o lungă perioadă, de aproape un mileniu, de dominaţie a teologiei, raţionalismul grec, sub influenţa gândirii antichităţii greco-romane, îşi regăseşte locul în gândirea europeană. Scolasticii –  în primul rând Sf. Thomas d’Aquino – încearcă să pună de acord credinţa cu raţiunea şi inaugurează teoria dreptului natural.

Apar universităţile din Bologna, Paris, Oxford, Cambridge, Padova; fenomenul este european. Începând cu a doua jumătate a secolului XIV, cu Renaşterea, gândirea europeană evoluează cu rapiditate şi Europa face mari progrese pe plan material, progrese care îi permit să preia leadership-ul pe plan mondial şi să domine lumea până la Primul Război Mondial.

În această perioadă eficacitatea începe să ocupe un loc din ce în ce mai important – iar acest lucru se petrece în detrimentul eticii şi deontologiei. Nicolas Machiavelli publică în 1513 celebra sa carte «Il Principe», în care lansează ideea că politica este un domeniu totalmente autonom şi că eficacitatea este singura măsură a valorii.

Din fericire, în perioada Renaşterii, umanismul şi etica lui îşi fac, de asemenea, apariţia. Umaniştii promovează valorile morale şi intelectuale conţinute în textele greco-latine, sunt pacifişti şi cosmopoliţi; acordă o mare importanţă educaţiei şi, în parte, sunt la originea reformelor protestante care, preconizând obligaţia credinciosului de a fi în contact direct cu cuvântul lui Dumnezeu şi afirmând că omul este singurul responsabil pentru acțiunile sale, au pus bazele naşterii societăţii civile.

Renaşterea este şi epoca în care filozofia se separă de teologie, după care ştiinţa se desprinde din filozofie. La sfârşitul secolului al XVI-lea apare ştiinţa galileeană, o cunoaştere logic structurată şi validată prin proceduri experimentale sau formale. În secolul următor, pe urmele lui Galileo Galilei, mari savanţi precum Blaise Pascal, René Descartes sau Isaac Newton pun în evidenţă faptul că universul este guvernat de legi  pe care le formulează şi le exprimă în limbaj matematic. Precedat de Leonardo da Vinci care afirmase: „Eu caut lumina ştiinţei şi binefacerile ei”, Francis Bacon subliniază în 1624, în «Novum Organum», rolul pe care ştiinţa îl are în dezvoltarea tehnicii. Ştiinţa, al cărei scop este stabilirea adevărului, intră în relaţii strânse cu tehnica, care este o abilitate, o şiretenie, pentru care principala valoare este eficacitatea. Tehnica, începând cu invenţia tiparului, în secolul XV, joacă un rol important în procesul de difuzare a ideilor, printre care a celei de apartenenţă națională, contribuind la formarea statelor naţionale.

Secolul XVII este şi secolul în care gândirea lui Hugo Grotius şi Thomas Hobbes determină importante progrese ale dreptului natural, pentru ca în secolul următor, în Europa, să se definească valori pe care se bazează organizarea politico-socială a lumii civilizate şi pe care ulterior se va construi UE.

Secolul XVIII, „Secolul Luminilor”, este cel al baronului de Montesquieu, care pledează pentru separarea puterilor în stat şi al lui Jean-Jacques Rousseau, care elaborează teoria dreptului natural, a contractului social şi cea a suveranităţii poporului şi care pledează în favoarea unei societăţi europene conştiente că are o istorie comună şi împărtăşeşte aceleaşi valori.

Este, de asemenea, secolul «Revoluţiei industriale», acea modificare radicală pe plan economic şi social declanşată de accelerarea fără precedent a schimbărilor tehnice, şi al celebrei «L’Encyclopédie» în care d’Alambert şi Diderot pun în evidenţă că tehnica este parte integrantă a culturii. Şi, nu în ultimul rând, este şi secolul «Declaraţiei drepturilor omului».

În secolul XIX, dezbaterile privind organizarea Europei, forma ei juridică, se amplifică. Contele de Saint-Simon, publică împreună cu un discipol al său, un mic tratat intitulat: «De la réorganisation de la Société européenne ou de la nécessité et des Moyens de rassembler les peuples de l’Europe en un seul corps politique, en conservant à chacun son indépendance nationale». Titlul este cât se poate de explicit. Dar, tot în Franţa, socialistul Pierre-Joseph Proudhon şi în Germania filozoful Constantin Frantz, pledează pentru federalism. Îl amintesc şi pe românul Aurel Popovici, cu proiectul său de federalizare a Austro-Ungariei prezentat în lucrarea «Vereinigte Staaten von Gross-Österreich».

Mă opresc aici cu această scurtă trecere în revistă a câtorva caracteristici comune întregului spaţiu european, caracteristici de primă importanţă nu numai pentru ponderea lor în definirea identității acestui spaţiu, dar şi pentru faptul că ele au – cum am menţionat deja – şi o vocaţie universalistă. Immanuel Kant, în încercarea de a stabili moralitatea unui act, a unei acţiuni, afirmă că un comportament poate fi calificat drept just numai dacă el este  universalizabil.

Cea de-a doua categorie de caracteristici care definesc identitatea europeană este, cum am spus anterior, cea a trăsăturilor specifice, proprii fiecărei culturi, etnii, popor, ţări, regiuni din Europa, prin care acestea se singularizează într-o măsură mai mare sau mai mică. Datorită lor există această diversitate care formează una din principalele bogăţii ale culturii şi civilizaţiei europene.

România ocupă un loc respectabil în acest cadru, afirmându-se ca purtătoare a unei civilizaţii şi culturi pe cât de originale, pe atât de profund europene, chiar dacă s-a aflat la periferia continentului şi primele sale formaţii statale nu au apărut decât la sfârşitul secolului al XIV-lea. O întârziere notabilă faţă de statale din vestul continentului, care intrau în această epocă în Renaştere. Supuse presiunilor militare şi ocupaţiilor străine, Principatele Române au vazut, în unele perioade, acest handicap accentuându-se şi el n-a putut fi niciodată total recuperat. România, datorită condiţiilor vitrege, a fost adesea importatoare, nu creatoare de valori europene şi a cunoscut perioade când a fost absentă, smulsă, în ciuda voinţei sale, din spaţiul cultural european, la protecţia căruia a contribuit însă din plin. Din a doua jumătate a secolului XIX, decalajul a început să se reducă şi românii şi România au contribuit, de atunci, substanţial, la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei europene.

Desigur, sunt multe de spus despre specificitatea culturii în arealul etnic românesc, începând cu culturile din preistorie şi antichitate şi continuând cu epoca Evului Mediu, cea a Renaşterii, a Iluminismului pentru a ajunge până în zilele noastre.

Un exemplu: «Școala Ardeleană» care, influenţată de iluminismul german – «Aufklärung», a ridicat steagul afirmării identităţii româneşti, cu precădere în plan cultural, şi a contribuit la emanciparea românilor şi la intensificarea luptei lor împotriva discriminării la care erau supuşi prin Tratatul «Unio Trium Nationum» şi legile din «Approbatae Constitutiones» şi «Compliatae Constitutiones». Membrii ei au redactat, în 1792, celebrul memoriu «Supplex Libellus Valachorum».

«Școala Ardeleană» este strâns legată de greco-catolicism şi trebuie subliniat faptul că unirea cu Roma, a unei părţi a clerului şi credincioşilor ortodocşi a favorizat legăturile cu Occidentul şi că influența sa a fost puternic simţită şi în Principatele Dunărene.

Un alt aspect important care trebuie relevat se referă la contribuţia românilor la cultura europeană. Ea există în toate domeniile, de la artă, literatură şi filozofie la economie şi organizare socio-politică, trecând prin ştiinţă şi tehnică.

Aş fi dorit să mă opresc pe scurt la câteva contribuţii pe care le-au avut românii în domeniul ştiinţei şi tehnicii, domeniu în care Europa s-a afirmat, cum am menționat deja, şi care este cel al specializării mele academice. Timpul însă nu mi-o permite. Precizez numai că o istorie a tehnicii româneşti, proiect lansat de «Comitetul Român de Istoria şi Filozofia Științei şi Tehnici (CRIFST)» de pe lângă Academia Română – din care fac parte – ar contribui, fără nici o îndoială, la promovarea aportului românilor la progresul tehnicii europene şi mondiale, facilitând o mai corectă cunoaştere a Ţării noastre, de care este astăzi atâta nevoie.

După aceste câteva consideraţii privind identitatea Europei şi a României, mă voi referi la starea în care se găseşte UE în raport cu valorile pe care afirmă că le-a pus la baza construcţiei sale şi, bineînțeles, la situaţia acestor valori în România.

Construcţia UE începe să fie transpusă în viaţă după cel de-al Doilea Război Mondial, după o lungă pre – istorie ale cărei origini se află în Evul Mediu, când Europa este unită de credinţa creştină. Reţeaua de mănăstiri cisterciene ajungea până la Cârţa, lângă Făgăraş. Această unitate este grav afectată de Marea Schismă din 1054 şi ulterior, începând cu sec. XV, de căderea Constantinopolului, de Reformă şi de naşterea statelor naţionale.

Unitatea culturală a Europei se va menţine însă graţie intelectualilor care păstrează legăturile şi promovează valori comune. Menționez aici legăturile dintre Nicolaus Olahus şi Erasmus din Rotterdam,  personalitate-simbol a Europei în aceea vreme precum şi rolul jucat de Johannes Honterus din Braşov, care în 1535  introduce protestantismul în Transilvania, dezvoltă imprimeria şi publică « Rudimenta Cosmografica », apărută începând cu 1542, în 39 de ediţii, în mai multe mari oraşe europene.

În cursul secolelor XV-XVI termenul de „Europa” începe să fie utilizat frecvent şi ideea de unitate europeană va da naştere unor proiecte diverse, al căror obiectiv declarat este pacea, această mare valoare europeană. Asigurarea ei constituie una din principalele preocupări ale lui Erasmus, cum rezultă din textele sale traduse din latină în lucrarea «Plaidoyer pour la paix», şi ale abatelui de Saint-Pierre, în cea intitulată: «Projet pour rendre la paix perpétuelle en  Europe», din 1713.

Pentru asigurarea păcii s-a creat, în aprilie 1951, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) graţie, în mare măsură, forţelor politice creştin-democrate. Ele sunt la putere în țările din Europa de Vest după terminarea războiului şi promovează, în afara păcii, şi toate celelalte mari valori ale civilizaţiei europene, amintite deja. În fruntea lor: Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi.

Alături de ei se găseşte şi pragmaticul Jean Monnet, căruia construcţia europeană îi datorează mult şi care promovează politica paşilor mici, punând în paranteză dezbaterea ”funcţionalism versus federalism”. Această dezbatere, cum am văzut, nu este nouă, există din prima  jumătate a secolului XIX, când opune pe suveranişti federaliştilor. Ea continuă şi astăzi.

UE trebuie să găsească cele mai adecvate soluţii, juridice şi organizatorice, pentru ca la nivel european întărirea democraţiei (a legitimităţii democratice) şi a leadership-ului politic, astăzi deficitare, să se realizeze în respectul identităţilor naţionale şi regionale. Numai în felul acesta UE va fi construcţia sui-generis pe care ne-o dorim.

Dar UE trebuie să raspundă şi altor mari provocări şi dificultăţi precum cele inerente nivelului economic şi social diferit în care se găsesc ţările ei membre şi ritmurile lor de evoluţie. UE trebuie să progreseze la nivelul fiscalităţii şi al bugetului, să îmbunătăţească solidaritatea la nivel european, să amendeze birocraţia excesivă şi obsesia elaborării normelor, să asigure buna funcţionare a unei societăţi deschise şi a unei economii de piaţă şi, în acelaşi timp, să asigurarea protecţia împotriva terorismului, a migraţiilor ilegale, a şomajului, a dumpingului social şi comercial. Trebuie revăzută şi starea domeniului militar, al apărării, ţinând cont de retensionarea relaţiilor Est-Vest şi de noile realităţi geo-politice.

Pentru a putea funcţiona şi acţiona în contextul lumii actuale, UE este obligată să realizeze reforme substanţiale. La un larg evantai de astfel de reforme se referă tânărul Preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron, în discursul său de la Sorbona din septembrie anul acesta. «Cartea Albă» a Comisiei Europene, la care m-am referit deja, care abordează şi ea problema reformelor, a fost completată recent, tot în septembrie, de către preşedintele CE, Jean-Claude Juncker, cu un document de reflecţie privind aprofundarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM).

Această aprofundare se impune pentru ca statele membre ale UE, în speţă cele ale zonei euro, să poată face faţă crizei şi să-şi regăsească suveranitatea, grav afectată astăzi de dominaţia exercitată de piaţă şi de cupiditatea practicilor financiare. Rolul statului a fost diminuat substanţial în ultimele decenii şi se vorbeşte chiar de un nou Ev Mediu, multinaţionalele fiind comparate cu baronii acelei epoci. O problematică profund legată de valori şi identitate.

Să ne păstrăm însă optimismul; criza în care se află astăzi UE nu este un fapt nou; să ne amintim numai de cea de la începutul anilor ’80 şi de soluţiile găsite atunci, înscrise în «Actul unic european» din 1985, precursor al «Tratatului de la Maastricht».

În ultimii ani s-au făcut, de altfel, unele progrese în sensul blocării şi remedierii evoluţiilor evocate. S-au luat măsuri reglementative pentru evitarea acumulării deficitelor bugetare, macroeconomice şi financiare; Banca Centrală Europeană (BCE), căreia i-au fost acordate noi competenţe în supervizarea băncilor, a jucat, prin politicile monetare promovate, un rol important. În plan economic, pentru a-şi respecta valorile, UE trebuie să revină la economia socială de piaţă ce se inspiră din ordoliberalismul «Şcolii din Freiburg». Acesta consideră că economia trebuie să fie supusă eticii, că profitul nu este un scop în sine, activitatea economică având un obiectiv social şi o finalitate morală.

Europa nu este însă izolată, ci strâns legată de lumea înconjurătoare, în plin proces de globalizare şi supusă unor schimbări care se desfăşoară într-un ritm din ce în ce mai rapid şi într-o interdependenţă din ce în ce mai accentuată. Accelerarea fără precedent, în ultimele decenii, a evoluţiilor tehnico-ştiinţifice, accentuarea dificultăţii dialogului între voinţa politică şi expertiza tehnico-ştiinţifică (cu repercusiuni inerente asupra democraţiei), trecerea de la societatea industrială la cea informaţională sunt aspecte revelatoare. Care sunt speranţele şi temerile provocate de digitalizarea omniprezentă, de rapidele evoluţii ale biotehnologiilor, nano- şi neuroştiinţelor, a inteligenţei artificiale, care se apropie de momentul numit „singularitate tehnologică”, când inteligenţa umană ar putea fi depaşită? Mari intrebări, grele răspunsuri.

Crizele din ultimele decenii, pe care le traversează lumea globalizată –  crize financiare, economice, sociale, de securitate, energetice şi de mediu – sunt componentele unei crize de sistem, care are o dimensiune etică şi morală importantă. Este pus în cauză întregul sistem tehnico-economic mondial, bazat pe o creştere nelimitată. Trebuie date răspunsuri; ele sunt încă timide. Dar, fapt îmbucurător, UE caută soluţii. Ea propune şi acţionează în domeniile energiei, mediului şi schimbărilor climatice; este o formă de respect şi de ataşament faţă de valorile pe care ea afirmă că este bazată. Strategia «Europa 2020» şi cele care îi urmează stau mărturie.

UE este, fără îndoială, o structură care la nivel planetar reprezintă, în ciuda tuturor dificultăţilor şi problemelor cu care se confruntă, un model – desigur imperfect – al transpunerii în viaţă, pe plan politic, social, economic, a valorilor universale. Adoptarea identităţii şi valorilor europene este atractivă  şi percepută – până acum –  ca oferind o serie de avantaje. Democraţiile cu tradiţie oferă referinţe importante; statul de drept asigură protecţie pentru cetăţeni; libera circulaţie a forţei de muncă poate să creeze bogăţie ; diversitatea şi bogăţia culturală fac viaţa mai frumoasă şi interesantă ; capacitatea de a depăşi crizele a fost până acum probată şi constituie un argument forte în afirmarea convingerii că şi pentru cea de astăzi se vor găsi soluţii. Spre deosebire de UE, Rusia – sau aşa-zisa „Uniune Eurasiatică” – nu oferă decât o revenire la un sistem criminal şi falimentar.

Atractivitatea pe care o exercită UE s-a manifestat şi concretizat în procesul de integrare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Acest proces a relevat, a scos în evidenţă, starea valorilor în UE.

Odată cu dispariţia zidului Berlinului, a Cortinei de fier, ţările din Europa Centrală şi de Est şi-au recâştigat libertatea, una din fundamentalele valori europene, un vis care a devenit deodată realitate. Integrarea lor în UE a devenit posibilă, fapt perceput şi ca expresie a  solidarităţii, o altă valoare pe care se doreşte a fi bazată construcţia europeană.

Tabloul este însă departe de a fi idilic. Dacă represiunea a dispărut şi libertatea de mişcare şi cea de exprimare sunt efective, valorile de democraţie, solidaritate, dreptate şi justiţie sunt încă, sub multe aspecte, într-o stare precară. În fostele ţări comuniste, unde masa alegătorilor a fost supusă timp de 45 de ani spălării creierului, procesul democratic este puternic afectat de manipulare.

Pe plan economic, în perioada de tranziţie, în numele liberalismului, corupţia a atins, în multe din fostele ţări comuniste, niveluri inimaginabile; excesele au depăşit orice măsură, fiind mult superioare celor din celelalte ţări ale UE. Deţinând puterea economică, fostele structuri şi-au asigurat şi puterea politică. Solidaritatea se găseşte şi ea, evident, larg afectată.

Nici justiţia şi dreptatea ca valori nu s-au materializat prin acțiuni şi măsuri corespunzătoare. Dacă inexistenţa unui Nüremberg al comunismului se poate explica, căderea comunismului nefiind consecinţa unei victorii militare, lipsa unei adevărate lustraţii, în multe din fostele ţări comuniste, atât de necesară din punct de vedere nu doar moral, ci şi pragmatic, a reprezentat o flagrantă abandonare a justiţiei, una din valorile pe care UE afirmă a o promova.

În «Cartea Albă» a Comisiei, amintită mai sus, Jean-Claude Juncker vorbeşte de cele patru valori fundamentale ale UE: pace, libertate, toleranţă şi solidaritate. Justiţia nu apare; apare însă toleranţa. Aceasta din urmă a înlocuit adesea justiţia în procesul de revenire la normalitate în ţările foste comuniste. S-a promovat amnezia şi nu iertarea bazată pe recunoaşterea greşelilor şi căinţă. Respectarea drepturilor omului a fost abil utilizată pentru a împiedica transpunerea în viaţă a justiţiei.

Este semnificativ şi faptul că eficacitatea nu este niciodată menţionată ca principală valoare europeană, cu toate că ea are, cum am văzut, profunde rădăcini europene. De ce această omitere, pentru a nu se deschide cutia Pandorei, a ierarhizării valorilor? Pentru a se evita, pe cât se poate, punerea în evidenţă a faptului că eficacitatea domină şi marginalizează etica? Iată întrebări la care este bine să se răspundă.

Una din marile probleme în acest proces de tranziţie o reprezintă schimbarea mentalităţilor profund marcate nu numai de cei peste 40 de ani de comunism, dar şi de istoria prin care a trecut fiecare ţară candidată de la apariţia ei şi până astăzi. În acest context trebuie subliniat faptul că creştinismul, rădăcină importantă a identităţii şi culturii europene nu este unitar; există deosebiri între cele trei mari ramuri ale lui şi între rolurile pe care acestea le-au jucat şi continuă să-l joace în apariţia şi promovarea valorilor europene. Protestantismul a favorizat, cum am menţionat deja, apariţia societăţii civile. Catolicismul, începând cu enciclica papei Leon XIII, «Rerum Novarum», din 1891, promovează un discurs social şi acceptă democraţia, iar «Conciliul Vatican II», de acum o jumătate de secol, a deschis larg uşa culturii contemporane. Ortodoxismul rămâne încă, din nefericire, marcat de un tradiţionalism rigid şi este dependent de puterea laică. Fapt existent din antichitate, din anul 380 d.H., când împăratul Teodosie a dat «Edictul de la Tesalonic», şi care s-a accentuat în perioada dictaturii comuniste. Acest lucru face ca mentalităţile din ţările ortodoxe, unde influenţa Bisericii este puternică, să fie mai puţin deschise valorilor europene.

Aceasta nu înseamnă că toate cele trei ramuri ale creştinismului nu au la bază aceleaşi valori fundamentale, că tradiţia nu este strâns legată de identitate şi că ortodoxismul nu îmbogăţeşte Europa; diversitatea, cum am subliniat anterior, constituie o bogăţie europeană. De altfel, creştin-democraţia, promotoare a construcţiei europene, este, ca viziune şi mişcare politică, autonomă faţă de structurile ecleziastice şi are ca susţinători atât creştini catolici, protestanţi şi ortodocşi, cât şi atei şi aparţinători ai altor culte. De menţionat şi faptul că Biserica Ortodoxă Română este una dintre cele mai deschise – dacă nu cea mai deschisă – lumii occidentale, fapt ce explică vizita Papei Ioan-Paul al II-lea la Bucureşti în 1999, prima vizită a unui papă într-o ţară ortodoxă.

Integrarea în UE a celor 10 ţări candidate din fostul bloc comunist a avut loc neaşteptat de rapid. Desigur că Occidentul, în pragmatismul său, dacă nu găsea şi interese de ordin economic şi geo-politic (înlăturarea pericolului de război, imense pieţe de desfacere noi, mână de lucru ieftină, calificată şi docilă) nu se grăbea atât de tare. Nu promova, poate, cu atâta celeritate şi dezinvoltură, în procesul de tranziţie, eficacitatea în detrimentul eticii şi justiţiei. Integrarea ţărilor candidate în UE a fost o decizie eminamente politică, criteriile de aderare fiind mai mult sau mai puţin îndeplinite de către acestea.

Cu un remarcabil profesionalism şi un total cinism, in majoritatea fostelor ţări comuniste, nomenclatura, privilegiaţii regimului comunist, s-au adaptat democraţiei şi economiei de piaţă şi, prin utilizarea pe scară largă a corupţiei, şi-au păstrat şi adesea amplificat bunăstarea şi privilegiile.

În România această realitate a îmbrăcat forme aproape caricaturale; dominaţia foştilor securişti şi nomenclaturişti şi a urmaşilor lor a fost şi este flagrantă. Democraţia este mimată printr-o alternanţă iluzorie, deţinătorii puterii reuşind să blocheze apariţia unui partid care să reprezinte o adevărată alternativă politică. Simularea domneşte, aşa cum subliniază Tom Gallagher în cartea sa «Deceniul pierdut al României».

Corupţia face legea, liberalismul fiind cadrul teoretic al îmbogăţirii şi jafului. Toată panoplia metodelor de manipulare a opiniei publice a fost şi este folosită. Astăzi promovarea incompetenţilor este în floare, separarea puterilor în stat este şchioapă şi situaţia riscă să se înrăutăţească. Instituirea, în 2007, de către Bruxelles, pentru trei ani, a «Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV)», ca instrument de luptă împotriva corupţiei, este încă şi astăzi în vigoare. S-au realizat, din fericire, progrese în această luptă, dar reacţia celor care vor s-o blocheze este redutabilă; tot ce s-a întâmplat după alegerile din decembrie trecut o confirmă. De un an de zile situaţia nu face decât să se degradeze, fapt evidenţiat de actualul proiect al ministrului Justiţiei de modificare a „legilor justiţiei”.

Această stare de lucruri se datorează şi unor regretabile erori comise de oficiali de la Bruxelles, care, din cunoaşterea incompletă a realităţilor româneşti, din naivitate sau carierism au făcut greşeli, precum impunerea fără discernământ a unor principii valabile într-o societate cu tradiţie democratică, dar care, în contextul românesc, au fost extrem de prejudiciabile. Exemplu: inamovibilitatea magistraţilor – au devenit inamovibili dinozaurii epocii comuniste, care au perpetuat dependenţa puterii judecătoreşti de cea politică.

Cu toate acestea, în magistratură au avut loc evoluţii pozitive. Memoriul recent împotriva proiectului de lege al ministrului Justiţiei, semnat de peste 3300 de magistraţi, o probează. Situaţia este însă precară şi spiritul civic pro-european, opus clasei politice corupte, care s-a afirmat masiv în iarna trecută, trebuie încurajat.

Din fericire România se află astăzi de partea bună a frontierei care separă lumea valorilor occidentale de cea a spaţiului euro-asiatic dominat de Moscova ; apartenenţa sa la UE şi la NATO este susţinută de toate instituţiile statului, de Biserică şi de majoritatea opiniei publice. Trebuie depuse toate eforturile pentru ca şi românii rămaşi, în urma sinistrului pact Hitler-Stanin, înafara graniţelor actuale ale României să revină şi ei în lumea valorilor occidentale ; solidaritatea cu aceştia constituie o obligaţie morală pentru toţi românii.

Trebuie subliniat, de asemenea, că în România revenirea la normalitate s-a facut la început, imediat după decembrie ‘89, prin promovarea amneziei şi ulterior printr-o abilă strategie de recuperare a crimelor şi suferinţelor, în propriul lor interes, de către cei care le-au provocat, au fost complici, şi de către urmaşii lor. Marile dificultăţi prin care trece astăzi Ţara ar fi putut fi, cel puţin în parte, evitate, dacă cei amintiţi recunoşteau cu onestitate rolul jucat în perioada comunistă. Biserica şi preoţii ar fi putut fi un exemplu. Cu excepţia celor cu sânge pe mâini, nimeni nu ar fi fost tras la răspundere sau marginalizat; se ştie foarte bine care au fost condiţiile supravieţuirii în comunism. Blocarea lustraţiei, condamnarea pur formală a comunismului, ignorarea eticii adevărului sunt în parte responsabile de starea în care se află astăzi România. Să nu uităm că numai prin adevăr devenim liberi.

În concluzie, doresc să subliniez că, în ciuda tuturor dificultăţilor întâmpinate atât de România, în cei 27 de ani de tranziţie, cât şi de UE în cursul celor 66 de ani scurşi de la naşterea sa, schimbările şi progresele făcute sunt fără îndoială substanţiale şi purtătoare de speranţă. România a revenit în Europa şi face parte integrantă din acest proiect original, în care unitatea coexistă cu diversitatea, graţie respectării unor valori comune. Acest proiect nu poate să nu continue. Evoluţia lumii de astăzi îl cere şi îl impune. Diversitatea, sursă de invenţie şi inovaţie, trebuie încurajată. Ea facilitează în acelaşi timp subsidiaritatea, o cale regală de ierarhizare şi rezolvare a problemelor. Interesul Europei este ca diversităţile care o compun şi care respectă şi promovează valorile europene şi universale să nu fie nivelate, ci dimpotrivă, să se afirme, ele fiind parte integrantă a identităţii europene.

Uniunea Europeană şi fiecare ţară membră a ei trebuie să găsească cele mai adecvate răspunsuri marilor provocări cărora sunt obligate să le facă faţă, răspunsuri care să respecte cu stricteţe valorile pe care UE afirmă că este bazată. Aceste valori trebuie să fie corect ierarhizate; eficacitatea să fie în serviciul eticii şi nu etica subordonată eficacităţii.

Etichete: Alexandru Herlea, profesor honoris causa, UBB Cluj, Universitatea Babes-Bolyai

This entry was posted on octombrie 26, 2017 at 2:19 PM and is filed under Discursuri, Ştiinţă, cultură, relaţii culturale. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.