Nicolae Florescu: Domnule Alexandru Herlea, am impresia că venirea dvs. la Bucureşti, în aceste zile, se datoreşte unui fapt mai important decât unul obişnuit. Există actualmente un interes pe care l-aţi arătat, în chip deosebit, fenomenului politic ce domină această perioadă?
Alexandru Herlea: Da, aveţi dreptate! Prezenţa mea mai îndelungată în România se datoreşte demersurilor pe care le-am făcut pentru a deveni candidat în alegerile pentru Parlamentul European.
N.F.: Am citit pe Internet şi o declaraţie pe care aţi făcut-o dvs., un fel de angajament în legătură cu această candidatură.
A.H.: Mi-am creat un blog unde se găseşte o declaraţie în care precizez care este obiectivul şi sensul angajării mele. Notez că am încercat să candidez ca independent, întrucât PNŢCD, adevăratul PNŢCD, cel al cărui membru sunt, nu poate participa la alegerile pentru Parlamentul European, aşa cum nu a putut participa nici la alegerile parlamentare naţionale din toamna trecută. Ştiam că este un demers dificil, trebuia, conform legii, să strâng o sută de mii de semnături – şi asta într-un timp foarte scurt. Cu toate eforturile depuse, nu am reuşit să strâng decât o treime. Numărul mare de semnături impus unei candidaturi individuale este, de fapt, un mod de a o bloca. Când unui partid îi trebuie două sute de mii de semnături, este absolut inechitabil şi contrar oricărei deontologii să ceri unei singure persoane o sută de mii. Am hotărât să mă angajez într-o astfel de bătălie electorală considerând acest lucru ca o datorie morală. Trei ani de ministeriat – am fost cel dintâi ministru al Integrării Europene – şi un an ca ambasador pe lângă Uniunea Europeană mi-au permis să acumulez o experienţă pe care doream să o pun la dispoziţia României şi a poporului român. Am fost ministrul Integrării când, la Helsinki, în decembrie 1999, s-a decis deschiderea negocierilor cu Ţara noastră şi primul ambasador pe lângă Uniunea Europeană, după începerea negocierilor. M-am aflat, deci, într-o poziţie-cheie atunci când s-a luat o hotărârea majoră, ce reprezintă în istoria României o piatră de hotar. Consider că experienţa şi credibilitatea internaţională pe care le-am câştigat în aceste perioade nu-mi aparţin, ci aparţin poporului român.
N.F.: Am impresia că acesta a fost punctul forte al declaraţiei dvs. De fapt al angajării dvs. în această campanie electorală.
A.H.: Da. Repet, consider că această experienţă am datoria să o pun la dispoziţia poporului român; este motivul pentru care m-am angajat. Sunt însă perfect conştient că atitudinea mea este o atitudine donquijotească, o atitudine de om idealist. Aş dori să fac o paranteză aici. Eu cred că istoria are nevoie de donquijoţi. Pentru că lumea nu se poate mărgini numai la lucruri şi acţiuni calculate, estimate dinainte ca posibile. Trebuie să încerci şi imposibilul. Lucrurile frumoase sunt, de altfel, cele gratuite. Numai astfel se poate progresa.
N.F.: Înţeleg răspunsul dvs., dar nu pot să nu constat, ca gazetar, că lumea românească de astăzi evită specialistul, evită omul format, omul care poate să aibă un cuvânt competent de spus.
H.: Nu cred că este vorba de lumea românească, ci de cei care deţin puterea; ea a rămas în mâinile fostei nomenclaturi şi a fostei securităţi. Ei sunt cei care fac jocurile, inclusiv cele de promovare a specialiştilor, pe care îi evită, îi blochează şi îi elimină atunci când se dovedesc a fi persoane care nu pot fi controlate. Se evită omul care are o conduită morală şi care acţionează conform principiilor ce-l călăuzesc. Ca ministru şi ca ambasador am fost un om liber; m-am comportat şi am acţionat numai conform convingerilor mele. Aceasta într-un sistem şi context politic cum este cel din România, căreia nu-i convin asemenea atitudini.
F.: Aveţi ceva să vă reproşaţi din ceea ce aţi făcut şi, poate, că aţi fi putut să faceţi mai bine?
H.: A, desigur! Întotdeauna este loc pentru mai bine. Dar, dacă am făcut greşeli sau, mai degrabă, nu am performat la nivel mai ridicat, asta nu s-a datorat, în nici un caz, unei atitudini legate de teamă sau de interese personale, ci lipsei unor cunoştinţe inerente oricărui drum pe care îl deschizi şi în special dăunătoarei eficacităţi a structurilor vechiului sistem, care continuă să controleze totul. Eu dacă am putut fi performant, am fost în străinătate, unde mă bucuram deja de credibilitate în rândul unui număr important de responsabili politici, cu precădere de centru-dreapta, pe care îi cunoşteam de multă vreme. Am putut astfel să joc un rol în evoluţia strategiei de lărgire a Uniunii Europene, pledând în favoarea menţinerii tuturor ţărilor candidate în procesul de lărgire. Să amintesc că Agenda 2000, document programatic al Comisiei Uniunii Europene, făcută publică în vara lui 1997, închidea României şi altor ţări candidate uşa în nas. Congresul Partidului Popular European (PPE) de la Toulouse din 7/9 noiembrie 1997, la care am participat activ, a definit o nouă strategie de lărgire care preconiza ca toate ţările candidate să rămână în procesul de integrare în Uniunea Europeană, unele începând negocierile imediat, celelalte continuând să se pregătească intensiv şi beneficiind pentru aceasta de un ajutor financiar suplimentar. Noua strategie a fost ulterior adoptată şi oficializată de summit-ul Uniunii Europene de la Luxemburg, din decembrie a aceluiaşi an. În continuare m-am luptat utilizând argumente de ordin moral, politic, economic şi social pentru ca negocierile cu România să înceapă cât mai devreme. Astfel am fost printre cei care au pledat ca diferitele criterii de aderare să nu aibă aceeaşi pondere şi criteriul politic să devină prioritar. Era singura şansă pentru ca România să poată deschide negocierile, având în vedere situaţia extrem de deficitară în care se găsea îndeplinirea criteriilor: economic, cel de absorbţie a acquis-ului comunitar, cu precădere transpunerea lui în viaţă şi cel instituţional. Hotărârea de începere a negocierilor România s-a luat la summit-ul Uniunii Europene de la Helsinki în decembrie 1999. Pentru mine a fost o zi extraordinară. Mă opresc aici, cu altă ocazie poate intrăm în detalii şi vă asigur că am ce povesti. În Ţară, unde ca ministru al integrării Europene trebuia sa fiu animatorul şi catalizatorul reformelor, am fost, din nefericire, mai puţin performant. Am fost adeseori blocat şi nu am beneficiat de nici o susţinere de substanţă, nici chiar din partea propriului meu partid. Mi-am dat seama foarte repede de acest lucru, curând după ce am ajuns ministru. Nu am demisionat însă, considerând că pe plan extern pot contribui eficace la integrarea României în Uniunea Europeana şi că această integrare constituie calea principală de revenire la normalitate. Cred şi astăzi că am avut perfectă dreptate, dar că sub anumite aspecte privind revenirea la normalitate am fost prea optimist. Nu continui pe aceasta temă, care este mult prea vastă. Doresc să precizez însă că mi-am continuat activitatea politică în favoarea României şi a promovării moralităţii în viaţa politică şi după revenirea în Franţa, la universitatea de la care plecasem. Acţionam din poziţia de membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei Creştin-Democrate, responsabil cu ţările din Europa Centrală şi de Est şi din cea de membru în două grupuri de lucru ale PPE. Majoritatea clasei politice româneşti nu privea însă cu ochi buni activitatea mea politică şi prezenţa mea la Bruxelles, pentru că îi deranjam. Eu sunt unul dintre cei care, alături de prieteni de-ai mei, membri ai familiei politice PPE, am luptat în februarie 2004, pentru adoptarea acelui celebru punct 10, din rezoluţia PPE, care este, de fapt, echivalentul punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Mi-aduc aminte că eram câţiva, cu precădere din Ţările Baltice şi alte state foste comuniste care s-au bătut pentru promovarea acestei rezoluţii. Să-i amintesc pe Vytautas Landbergis, fostul preşedinte al Lituaniei şi pe Jancek Saryusz-Wolskidevenit ulterior, ca mai mulţi alţii, europarlamentar, vicepreşedinte al Parlamentului European. Cei mai rezervaţi, chiar ostili, erau unii reprezentanţi ai ţărilor din Europa Occidentală. Nu a fost o surpriză, ci confirmarea unei cinice realităţi. Unul din ei, un prieten, Elma Brok, preşedintele Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului European, care a fost la invitaţia mea, când eram ministru, de mai multe ori în România, mi-a explicat de ce se împotrivea acestui proiect: refuza un Nürenberg al comunismului. Până la urmă, punctul 10 din rezoluţia PPE, care preconizează ca foştii înalţi nomenclaturişti şi foştii membri ai poliţiilor politice din ţările foste comuniste să nu poată candida pentru Parlamentul European sau să ocupe funcţii înalte în comisii sau în administraţia celorlalte instituţii europene, s-a votat şi a fost adoptat.
N.F.: Cum vă explicaţi că totuşi, deşi aţi luptat pentru izbânda acestui punct, echivalent cu punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, acest deziderat nu a acţionat tocmai în ţara de unde pornise proclamaţia?
A.H.: Precizarea care trebuie făcută este că a fost o rezoluţie a PPE, care este majoritar în Parlamentul European, dar nu a devenit niciodată rezoluţia acestuia din urmă, care nu a adoptat-o. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în care abordări similare au eşuat. Fosta preşedintă a acestei din urmă instituţii, dna Cathrine Lalumière, cu care am participat la numeroase colocvii şi mese rotunde în cadrul Mişcării Europene, mi-a spus-o clar: Occidentul susţine felul în care se petrece tranziţia în Europa de Centru şi de Est şi refuză punerea în cauză a foştilor responsabili comunişti. Mi se pare evident că blocarea punctului 8 de la Timişoara – care a fost atât de dramatică pentru România – nu a deranjat Occidentul. Greşeala a fost a noastră, noi n-am ştiut să-l transpunem în viaţă. Nu trebuie să aşteptăm nimic de la nimeni; ajută-te şi Dumnezeu te va ajuta. Afirmaţia preşedintelui Constantinescu, în decembrie 1996, că Punctul 8 este golit de conţinut datorită câştigării alegerilor de către Convenţie a marcat începutul sfârşitului acesteia. Aş vrea să precizez, pentru a evita unele ambiguităţi şi interpretări tendenţioase, faptul că eu consider şi astăzi că guvernarea din 1996-2000 a fost cea mai performantă guvernare pe care a avut-o România din 1990 până acum. În timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu s-a realizat reorientarea României atât pe plan intern, dar mai ales pe plan extern, pe calea pe care sunt convins că ea va evolua în viitor. Afirm fără ezitare că guvernarea din 1996-2000 a orientat România spre NATO şi Uniunea Europeană şi pe plan intern a accelerat şi sub multe aspecte a demarat trecerea spre economia de piaţă. Sigur că s-au făcut şi greşeli, principalele fiind păstrarea securiştilor în structurile de putere şi nerestituirea proprietăţilor, care s-au suprapus penuriei dramatice de competenţe. Ele au fost abil exploatate de fostele structuri care au reuşit să creeze în opinia publică imaginea unui guvernări ratate. Este adevărat că infiltraţii şi cozile de topor au fost legiuni; să amintesc numai de Radu Vasile, devenit la un moment dat prim-ministru din partea PNŢCD. La aceasta s-a adăugat sabotajul extrem de dur şi eficace al PD, partenerul de guvernare al Convenţiei, care sub conducerea lui Petre Roman şi avându-l pe Traian Băsescu ca vârf de lance a lucrat la distrugerea Convenţiei şi la blocarea acţiunilor acesteia. Îndepărtarea din Guvern, în 1997, a lui Valerian Stan, care se angajase cu determinare în lupta împotriva corupţiei, debarcarea zece luni mai târziu a prim-ministrului Victor Ciorbea sau suprimarea postului de ministru al Integrării Europene imediat după ce la Helsinki se hotărâse deschiderea negocierilor de aderare, constituie câteva exemple revelatoare.
N.F.: Dacă ar fi fost o asemenea şansă, dacă s-ar fi deschis un asemenea drum în faţa dvs., să vă duceţi ca reprezentant, candidat independent în Parlamentul European, cu ce gânduri v-aţi fi dus, domnule Alexandru Herlea?
A.H.: De a continua să servesc România. Angajamentul meu politic s-a situat întotdeauna în această perspectivă, de a-i servi pe cei din care mă trag. Şi această conştiinţă românească este suptă cu laptele mamei. Aşa am fost crescut şi educat, şi aşa m-am comportat în întreaga mea viaţă. Desigur, ca parlamentar european, aş acţiona pe o serie de coordonate care au fost listate în declaraţia de pe blogul meu şi care pot fi grupate în câteva mari teme. În primul rând, integrarea unei dimensiuni morale în acţiunea politică şi promovarea marilor valori creştin-democrate de libertate, justiţie, solidaritate, valori ce stau la baza Uniunii Europene. Asta ar include, printre altele, prevederile Punctului 8 de la Timişoara, precum şi alte problematici de ordin moral, cum ar fi lupta împotriva corupţiei. Al doilea aspect este legat de afirmarea demnităţii poporului român. Comportamentul politicienilor noştri lasă mult de dorit, el este al unora care au stat drepţi în faţa comisarului sovietic. Modul acestora de a spune da, profilul de yesmen, ca să nu spun mentalitatea de slugă, se regăsesc şi în atitudinile şi acţiunile lor de la Bruxelles, ceea ce este inadmisibil. Un astfel de comportament nu permite apărarea şi afirmarea intereselor naţionale şi nu insuflă nici consideraţie, nici respect. Un alt mare domeniu, desigur cel care interesează cel mai mult pe toţi românii, se referă la promovarea bunăstării şi a calităţii vieţii, inclusiv a absorbţiei fondurilor europene. Astăzi, România, care ar trebui să fie principalul beneficiar al acestor fonduri, este o ţară care plăteşte mai mult la bugetul european decât primeşte ca fonduri nerambursabile; totalmente aberant. Desigur, cauzele sunt multiple. În primul rând, este o incompetenţă în definirea şi prezentarea proiectelor, care trebuie să fie de o anumită calitate pentru a putea fi acceptate. Cauzele şi rădăcinile se regăsesc însă în multe alte aspecte, cum sunt cele legate de corupţie – care a devenit parte integrantă în tactica de accesare a banilor europeni. Dacă aş fi europarlamentar, aş acţiona pentru elaborarea unei noi strategii de asistenţă, şi anume includerea unei componente care să asigure un real sprijin în alegerea şi realizarea proiectelor şi care să permită astfel românului de rând să beneficieze într-adevăr de asistenţă financiară europeană.
N.F.: Îmi permit să vă pun o întrebare care se leagă de starea simplului cetăţean român care ştie că face parte acum din această comunitate europeană, mai mult sau mai puţin. În realitate, ce ne-a adus nouă intrarea în Comunitatea Europeană?
A.H.: Eu consider că ne-a adus foarte mult. Ne-a adus certitudinea că de-acum România nu mai este separată de lumea civilizată occidentală, ci de cea estică. Acest fapt este fără preţ, pentru că toată istoria noastră a fost marcată de ameninţarea barbariei venite din Est, de dominaţia „fratelui cel mare” de la Moscova şi cred că întregul nostru comportament este condiţionat de dorinţa, de obsesia chiar, a evitării repetării istoriei, a ocupaţiei ruse.
N.F.: Va fi în stare Comunitatea Europeană în momentul de faţă să intervină în povestea Basarabiei şi a relaţiei Basarabiei cu România?
A.H.: Felul în care Uniunea Europeană s-a manifestat în zilele trecute, după izbucnirea crizei de la Chişinău, a fost nu numai teribil de frustrant pentru noi, românii, dar şi inacceptabil. Încă o dată România s-a găsit într-o poziţie de slăbiciune.
N.F.: Aceeaşi atitudine a avut-o şi preşedintele ţării.
A.H.: Până ieri, în 14 aprilie, când a revenit. Dar eu mă refeream la atitudinea Occidentului. De ce Occidentul, până la urmă, a reacţionat aşa fată de Basarabia? Pentru că noi, românii, nu am fost capabili să transmitem mesajele care trebuiau recepţionate ca atare de către Occident. Pentru că România, adică puterea de după 89, continuă să trimită la Bruxelles persoane care nu au nici credibilitate, nici cunoştinţe tehnice, ca să nu vorbesc de cei care sabotează; rezultatele sunt cele pe care le constatăm. Cum am spus deja, după decembrie 89 puterea a rămas în aceleaşi mâini. De altfel, PSD cu Iliescu în frunte ar fi, desigur, foarte bucuros ca legăturile să se întărească cu Moscova şi nu cu Occidentul şi nu sunt, din păcate, singurii… Consecinţele se văd. Situaţia Basarabiei este şi ea rezultatul acestei stări a naţiunii române în totalitatea ei. Ceea ce trebuie afirmat este că Basarabia este parte integrantă a României. Este un teritoriu care a suferit mai mult decât alte regiuni româneşti din cauza invaziei ruseşti. Şi noi, ceilalţi români, avem o datorie specială faţă de basarabeni, tocmai datorită acestei suferinţe suplimentare pe care ei au cunoscut-o. Momentul de astăzi mi se pare important; sper ca forţele de opoziţie să-l folosească. Aşa a fost şi momentul din 1991. Ştiu din conversaţiile pe care le-am avut cu diferiţi responsabili occidentali că ei se aşteptau atunci să existe o dinamică ce trebuia să ducă la revenirea Basarabiei în graniţele fireşti ale României. Acest moment s-a ratat. S-a ratat datorită trădării lui Iliescu, care se pregătea să semneze cu Moscova un tratat. Dacă nu cădea imperiul sovietic în 1991, probabil că acest tratat s-ar fi semnat. Momentul de faţă este un nou moment în care problema reunificării se poate pune. Poate sub forme diferite, dar denunţarea pactului Molotov-Ribentropp nu poate rămâne doar la formă declarativă, trebuie înlăturate consecinţele. Ele au fost înlăturate în Ţările Baltice, nu însă şi în Basarabia şi Bucovina. Probabil că, în contextul actual, o integrare cât mai rapidă a Moldovei în Uniunea Europeană ar aduce un răspuns. Mişcările de azi, ataşamentul tineretului basarabean fată de identitatea sa românească sunt nu numai emoţionante, dar ar putea deschide noi direcţii de evoluţie a situaţiei din Basarabia. Chiar o eventuală revenire a Basarabiei în graniţele româneşti. Dar, încă o dată, asta depinde de noi, de noi toţi românii de la Chişinău şi de la Bucureşti. Tăcerea lui Băsescu timp de o săptămână şi mai bine a fost inacceptabilă. Ieri a luat însă o atitudine care – din tot ceea ce am putut eu urmări la unele posturi de televiziune – mi s-a părut a fi foarte pozitivă în sensul denunţării politicii criminale a regimului Voronin.
N.F.: Dle Alexandru Herlea, ce posibilităţi credeţi că are diplomaţia românească să intre într-o relaţie demnă cu comunitatea europeană în momentul de faţă? Mai precis, ce oameni ar trebui să trimitem acolo?
A.H.: Nu găsesc formula cea mai potrivită că să-mi exprim consternarea faţă de perspectiva ca în Parlamentul European să ajungă fata preşedintelui Băsescu, Vadim Tudorşi Gigi Becali, ca să mă rezum la aceste trei exemple. Pentru că, oricât am fi priviţi cu îngăduinţă şi eventual simpatie de către occidentali, oricât pe faţă ne zâmbesc frumos, mai ales atunci când îşi găsesc unele interese, comportamentul lor nu reprezintă decât o faţadă. În realitate zâmbesc cu condescendenţă şi cu dispreţ faţă de prezenţa şi prestaţiile multor reprezentanţi ai noştri, inclusiv a unora care în anumite cercuri din România sunt consideraţi floarea diplomaţiei româneşti, ca Adrian Severin.
N.F.: În ultima instanţă, cu dispreţ, faţă de douăzeci de milioane de români care, practic, erau reprezentaţi acolo. Deci nu este o chestiune chiar foarte simplă.
A.H.: Nu este simplă deloc. Pentru că românii sunt în mare parte judecaţi după cei care îi reprezintă, după persoanele care constituie interfaţa cu Occidentul. Şi pe urmă – şi nu în ultimul rând – se află problema apărării şi promovării intereselor româneşti. Polonia în multe privinţe ar putea constitui un exemplu de urmat. În privinţa comportamentului parlamentarilor români, de data asta în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, mă opresc la un exemplu revelator, cel al atitudinii lor în legătură cu încercarea românilor din Serbia de a-şi afirma identitatea românească. Cu acest prilej, a trebuit ca doi deputaţi de origine română, unul din Basarabia şi celălalt din Ucraina, să-i apere, pentru că deputaţii din România erau la shopping sau, mai rău, au votat pentru rezoluţia sârbească; şi sârbii au avut câştig de cauză. Doresc aici să fac un comentariu. Aşa cum fiecare ţară liberă – România este astăzi o astfel de ţară – are guvernul pe care îl merită, aşa are şi reprezentanţii în Parlamentul European pe care îi merită şi pe care îi va alege. Şi în privinţa asta sunt în momentul de faţă foarte pesimist, constatând cu tristeţe că electoratul român este tot atât de dezorientat ca acum 19 ani. Faţă de primăvara lui 1990, peisajul politic nu numai că nu a evoluat în sens pozitiv, dar s-a degradat. Atunci exista o opoziţie, cert firavă, însă clară şi determinată, şi exista în special o mare speranţă pe termen scurt. Astăzi, după atâţia ani, puterea a rămas în aceleaşi mâini, manipulările opiniei publice continuă cu o eficacitate regretabilă, iar opoziţia s-a transformat în apatie, în refuz de angajare din dezgust pentru politică. Pentru viitor, pe termen mai lung, rămân însă în continuare încrezător în capacitatea poporului de a se regăsi pe sine şi de a-şi din nou destinul în propriile mâini.
N.F. : Domnule Alexandru Herlea, echipa cu care aţi lucrat, în perioada când aţi fost ministru al Integrării Europene, cuprindea, între oamenii mai tineri, la care ţin să mă refer aici, elemente capabile să ilustreze, prin valoare certă, o şcoală diplomatică românească?
A.H.: : Încep prin a preciza că nu am făcut parte din Ministerul de Externe, ci conduceam ca ministru al Integrării Europene o instituţie, Departamentul Integrării Europene (DIE), care coordona şi monitoriza întregul proces de pregătire a României pentru aderarea la Uniunea Europeană (UE). Am fost primul care, ca şef al acestei instituţii, am fost membru al Guvernului cu rangul de ministru. Ministrul Integrării Europene era şi preşedintele executiv al Comitetului Interministerial pentru Integrare Europeană, structură din care făceau parte toate ministerele şi care, sub autoritatea prim-ministrului, juca, de asemenea, un rol important în acest proces. DIE a elaborat sau a coordonat realizarea unor documente strategice şi programatice esenţiale la nivel naţional, precum Programul Naţional de Aderare a României la UE (PNAR) sau Programul Naţional de Dezvoltare (PND). Toate aceste documente au fost concepute şi ca o urmare a dialogului avut cu UE în cadrul Comitetului de Asociere, al Consiliului de Asociere şi al altor instituţii. DIE a avut, deci, cu precădere o activitate tehnică, axată pe reformele necesare integrării în UE, începând cu absorbţia acquis-ului comunitar (compatibilizarea legislaţiei româneşti cu cea a UE), aspectul diplomatic limitându-se la acest cadru. Deci, eu nu am avut o relevantă legătură cu corpul diplomatic românesc, iar relaţiile mele cu ministrul de Externe, de pe vremurile acelea, domnul Adrian Severin, au fost total necordiale. Nu aveam nici un numitor comun cu acest domn, iar comportamentul şi mentalitatea lui de înalt responsabil UTC-ist, convertit la capitalism, nu le-am apreciat niciodată. Antipatia era reciprocă şi neascunsă. În privinţa celorlalţi funcţionari ai Ministerului de Externe am putut remarca, cu foarte rare excepţii, abordările şi mentalitatea de tip comunist. Nu puţini, pentru a fi pe placul ministrului de Externe sau a altui înalt potentat din PD, au dus o acţiune clară de sabotare a iniţiativelor mele; din fericire, acţiuni soldate adesea cu un eşec. De altfel, şi astăzi Ministerul de Externe a rămas un buncăr al foştilor tovarăşi unde promovările se fac pe considerente de apartenenţă la clan şi în acest context este greu să se afirme valori certe, o şcoală diplomatică românească. În ceea ce-i priveşte pe funcţionarii din DIE şi cei din celelalte ministere cu care am lucrat nemijlocit în diferite cadre şi circumstanţe, pot să afirm că am apreciat adesea profesionalismul şi capacităţile lor tehnice. Să precizez că unii – şi nu puţini – aveau o anume coloratură politică PSD sau PD. Eu, cât am fost ministru, am continuat să lucrez cu cei competenţi şi nu am permis să fie schimbaţi pe considerente de apartenenţă politică; bineînţeles, atâta timp cât îşi făceau datoria cu sârguinţă şi profesionalism. Am dus, evident, şi o politică de promovare a tinerilor valoroşi şi în momentul când am părăsit Ministerul, 60% din personal era nou şi era format din tinerii recrutaţi şi promovaţi în cei trei ani cât am fost ministru. A fost o promovare firească şi o evoluţie naturală. Foarte mulţi dintre aceşti tineri s-au dovedit ulterior fi buni specialişti.
N.F.: Putem să impunem o atitudine morală Europei, continentului nostru, atîta vreme cât la noi nu s-a realizat o revoluţie morală, de conştiinţă şi în acest plan practic nu s-a petrecut absolut nimic?
A.H.: Ambiţia de a impune noi o atitudine morală Europei este cam mare, iar răspunsul la întrebarea dvs. este conţinut în ea. Pe această temă aş dori insă să vă împărtăşesc câteva amintiri referitoare la viziunea pe care o avea o bună parte a exilului din ţările din Europa de Est, în anii ’80, în legătură cu această dimensiune morală şi asupra posibilităţii schimbărilor din Europa satelizată de sovietici. La Paris, unde exilul avea o activitate destul de susţinută şi unde activam, exista, între altele, şi o preocupare de ordin moral. În naivitatea noastră, credeam că suferinţa Europei de Est, în sensul creştin al termenului de suferinţă, va aduce, în momentul ieşirii acesteia de sub cizma rusească, lumii occidentale un binevenit curent de aer proaspăt necesar corectării carenţelor ei morale. Lumea occidentală avea o nevoie evidentă, consideram noi, de o revigorare morală, de o revenire la promovarea unor valori morale. Din nefericire, ceea ce s-a întâmplat după 1989 a fost exact invers. Toate relele Europei occidentale au fost absorbite cu o rapiditate de necrezut în Europa de Est şi exacerbate în mod canceros. Astăzi, cu reculul pe care îl avem, putem înţelege uşor ceea ce s-a întâmplat, cum a căzut zidul Berlinului şi cum s-a elaborat şi implementat procesul de tranziţie. Acesta n-a fost decât un „gentlemen’s agreement” între Est şi Vest. În schimbul trecerii la modelul politico-economic al lumii occidentale, cu avantajele ce decurgeau pentru occident din această trecere (pieţe de desfacere imense, mână de lucru ieftină şi calificată, dispariţia războiului rece şi a pericolului degenerării în unul cald etc.), structurile KGB-isto-nomenclaturiste păstrau controlul procesului de tranziţie în ţările foste comuniste. Să precizez că în acest proces de tranziţie cei care îl controlau au promovat, sub masca social-democraţiei, un fel de liberalism sălbatic, în detrimentul unui model care convenea mult mai bine situaţiei socio-economice în care se găseau ţările ieşite din comunism şi care este modelul creştin-democrat. Această abordare venea ca o mănuşă celor care trebuiau de-acuma să se transforme din înalţi nomenclaturişti în mari burghezi; puteau băga mâinile până la coate în bunul şi banul public. În acest mod s-au făcut majoritatea averilor aşa-zişilor oameni de afaceri, noii îmbogăţiţi.
N.F.: Să nu mai vorbim despre cum s-au făcut retrocedările!
A.H.: Totul s-a înlănţuit sub privirea conciliantă a Vestului care, cum am subliniat deja, din diferite raţiuni, s-a împotrivit unui Nüremberg al comunismului. Într-o exprimare lapidară şi, desigur, caricaturală, am putea spune că perioada de tranziţie este precum perioada de legalizare a furturilor făcute cu pistolul, după cel de al Doilea Război Mondial. Atunci, cu sprijinul sovietic, s-a ieşit cu pistolul şi s-a spus: „Davai bunurile voastre în numele poporului!”. Tovarăşii, mafioţii kagebisto-nomenclaturişti, le-au utilizat în numele poporului, timp de cincizeci de ani, iar după ’89 au procedat la legalizarea acestor furturi. Asta este esenţa perioadei de tranziţie. Şi acesta a fost unul din aspectele „gentlemen’s agreement”-ului cu Occidentul. Acest lucru s-a evitat într-o singură ţară, în Germania de Est, unde lucrurile au evoluat altfel, dar, în celelalte ţări… Uitaţi-vă la Ungaria, care este într-o stare falimentară.
N.F.: Poate în Cehia să fie procesul mai…
A.H.: Desigur, pe măsură ce avansezi spre Est este din ce în ce mai rău, este mai puţin bine în Ungaria şi Slovacia decât în Cehia şi Slovenia şi mai rău în România şi Bulgaria decât în primele două ţări. Putem continua. Dar să revenim la Ungaria, care este o ţară eminamente central-europeană, unde primul ministru este fostul secretar general al tineretului comunist şi astăzi unul dintre cei mai bogaţi oameni din această ţară. El afirmă, de altfel, cu toată dezinvoltura, că are un comportament cât se poate de normal, inclusiv acela de a-şi minţi cu sfruntare electoratul.
N.F.: Credeţi că justiţia este capabilă – la noi, după cum aţi văzut, se cultivă foarte mult ideea reformei în justiţie, capacitatea justiţiei de a îndrepta lucrurile – să corecteze ceva în sensul moral al evoluţiei lucrurilor? Bineînţeles, aşa cum se aplică această reformă – cum se spune – la raftul doi, şi nu la cei din primul.
A.H.: Dacă ne uităm în jurul nostru, vedem că nici unul dintre marii îmbogăţiţi – şi ştim cum s-au îmbogăţit – nu este astăzi tras la răspundere. Sunt tot felul de afirmaţii răsunătoare de luptă împotriva corupţiei; ceea ce rămâne însă în mod concret nu este decât praful aruncat în ochii electoratului. Justiţia se găseşte la noi, din nefericire, intr-o stare jalnică: nu este independentă, nu este imparţială, nu este legată la ochi. În domeniul justiţiei apar la lumina zilei nu numai eficacitatea controlului exercitat de cei ce deţin puterea reală, foştii securisto-nomenclaturişti, ci şi unele minusuri ale strategiei elaborate la Bruxelles privind tranziţia, construcţia instituţională. Astfel, Comisia UE, care a conceput cu mult profesionalism şi tehnicitate celebrele criterii de la Copenhaga, nu a dat dovadă de suficientă cunoaştere a realităţilor din ţările în tranziţie sub aspect moral. Limitările impuse de „gentlemen’s agreement”-ul de care vorbeam mai sus au avut, desigur, rolul lor sub acest aspect. Sigur că într-o societate normală este perfect justificat ca magistraţii să fie inamovibili. Dar această inamovibilitate, dacă se aplică fără discernământ cu respectarea ad literam a unor principii fără să se ţină seama de realitatea concretă şi ignorând unele aspecte morale, aplicarea principiului devine contraproductiv şi chiar mai rău, în imediat se ajunge la catastrofe. Cu inamovibilitatea magistraţilor în ţările din Est devin inamovibili toţi dinozaurii din sistemul juridic anterior, comunist. Ce deserviciu mai mare se poate face justiţiei decât această aplicare fără discernământ a unor principii europene!? Pe de altă parte, Bruxelles-ul a pus degetul pe rană desemnând cu perspicacitate corupţia ca factor esenţial ce împiedică evoluţia României şi a altor ţări în tranziţie, în ritm corespunzător, spre normalitate. Lupta împotriva corupţiei este primordială, este unul dintre punctele-cheie, dar ea este blocată de controlul exercitat de fostele structuri de tip mafiot; ele sunt responsabile de marea corupţie. Atâta timp cât nu iei atitudine împotriva acestor structuri şi a reprezentanţilor acestor interese, degeaba te tot chinui să găseşti modalităţi de luptă împotriva marii corupţii.
N.F.: Eu aş mai aduce în discuţie şi un fapt care cred că ar fi trebuit luat în vedere de Comunitatea Europeană, în momentul când s-a pus problema intrării ţărilor din Est, într-un ritm chiar foarte alert. Şi anume faptul că magistraţii şi oamenii justiţiei, în ţările acestea comuniste, reuşeau să-şi facă studiile „superioare”, în perioada comunistă, doar cu aprobările Comitetului de Partid, care, în acest mod, îi şi selecta, astfel încât deveneau oameni de nădejde ai sistemului represiv. Crimele trebuiau să fie acoperite, justificate „juridic” de către comunişti. Era un sistem de agresiune, de exterminare, nu numai fizică, dar şi morală, care se baza pe aceşti piloni fantastici, ce se defineau drept magistraţi. În momentul de faţă, cu aceşti magistraţi se lucrează. Nu este normal! Ar fi bine să angajăm un jurist foarte bun, de la Paris, sau de la Berlin şi Londra, spre a restabili dreptul într-un important proces cu mârşăvia comunistă? Câţi avocaţi din lumea occidentală, de la Madrid sau de la Haga, ar veni să pledeze astăzi într-un proces în România?
A.H.: Aveţi perfectă dreptate, mă susţineţi în ceea ce am spus mai sus. În ceea ce priveşte implicarea juriştilor occidentali în România, sunt sigur că ar face-o; exista o serie de argumente în acest sens şi precedente elocvente. Unii, şi poate nu puţini la număr, ar acţiona dintr-un sentiment de datorie morală şi din pasiune profesională. Afirm acest lucru din experienţa personală; pot menţiona multe nume de jurişti care au înţeles să contribuie la revenirea României la normalitate. În primăvara lui 1990 am contactat mai mulţi mari constituţionalişti francezi, să-l amintesc pe Henri Mazeaud, care cu mult entuziasm au acceptat sa fie consilieri ai PNŢCD. Fiul lui Henri, Pierre Mazeaud om politic de mare suprafaţă, a acceptat sa devină membru al ADER – Action pour la Démocratie en Roumanie – asociaţie pe care o prezidam la Paris şi care era filiala de facto a PNŢCD în Franţa. Şi pe urmă să nu uităm că în lumea occidentală banul, câştigul, exercită o mare atracţie şi probabil că jurişti foarte buni ar fi interesaţi şi sub acest aspect sa contribuie la rezolvarea unor dificile probleme juridice.
N.F.: Nu sunt astăzi în Occident români cu o anumită stare materială, care să poată să-şi angajeze celebrităţi în domeniul juridic spre a li se apăra cauzele la nivelul confuz al postcomunismului securistic românesc? De ce nu se petrec asemenea situaţii fireşti, când un organism european nu funcţionează decât – din păcate, constat – aproximativ, prin respectarea condiţiilor juridice ale unor state fost comuniste, care nu şi-au europenizat prin nimic condiţia, în funcţie de comunitatea din care fac astăzi parte?
A.H.: Aici eu sunt foarte sceptic faţă de anumite abordări morale ale lumii occidentale. Lumea vestică promovează o valoare, care se numeşte eficacitate şi care se poate numi în anumite condiţii pragmatism, în altele cinism; vezi Machiavelli în politică – „scopul scuză mijloacele”. În numele eficacităţii, se acceptă foarte multe lucruri. Eficacitatea, desigur, a jucat, de la Renaştere încoace, un rol eminent în progresul lumii, începând cu lumea occidentală şi mă gândesc în primul rând la evoluţia ştiinţei şi tehnicii. Dar promovarea eficacităţii are şi un aspect negativ, ea s-a făcut şi se face în detrimentul altor valori, în primul rând al celor morale. Şi asta este o catastrofă. Dar vorbeaţi despre de facultăţile de drept, de istorie, de sociologie, de filosofie din epoca comunistă. Astea erau toate facultăţi cu profil politic clar, care trebuiau să asigure formarea elitei politice, fidelă regimului; nu intrau acolo decât cei verificaţi, ai lor.
N.F.: Şcoala de Poliţie avea şi o secţie de Drept.
A.H.: Şi este normal, pentru că sistemul comunist a luat toate măsurile ca tot ceea ce înseamnă proces de decizie să fie accesibil numai celor „aleşi”. Ceilalţi puteau fi buni tehnicieni, dar atât. Inginerii erau executanţi, nu trebuiau să gândească, sau să gândească numai la eficacitatea realizărilor tehnice şi a producţiei. Să fiu bine înţeles, am cel mai mare respect pentru tehnicieni, ei sunt indispensabili lumii moderne, care progresează datorită lor. Şi societatea occidentală tot pe tehnicieni se bazează. Ceea ce este în cauză este limitarea implicării tuturor în treburile cetăţii; rezervarea domeniului politic unei mafii devotate nu interesului cetăţii, ci interesului propriului buzunar. Este problema adevăratei democraţii, care nu poate funcţiona cu adevărat decât cu participarea tuturor.
N.F.: Lumea occidentală este deci un model?
A.H.: Îmi aduc aminte – sunt opt ani, sau poate chiar nouă, de atunci –, când a apărut scandalul în America, cu societatea „Eon”, care fusese prima punere sub reflector a raportărilor false şi a bilanţurilor fictive, a beneficilor lipsite de orice realitate. Era ceva absolut paralel cu raportările din sistemul comunist, în care fiecare ministru se lăuda cu rezultatele fictive pe care pretindea că l-ar fi obţinut. Au urmat alte scandaluri de aceeaşi natură, preludiu al crizei actuale. Un fapt este evident: criza prin care lumea trece astăzi nu este numai o criză financiară, nu este numai o criză economică, este o criză de sistem pe care, până la urmă, o putem considera sub un anumit aspect chiar binevenită. Pentru că trebuie reconsiderată abordarea de fond a lucrurilor, lumea nu-şi mai poate permite să-şi continue evoluţia în acelaşi fel, pe aceleaşi coordonate. Există şi alte soluţii. Şi de aceea eu înţeleg să continui fără preget lupta pentru ca ideologia creştin-democrată să se impună. Ea corespunde cel mai bine situaţiei de astăzi şi corespundea cel mai bine şi momentului ieşirii României din comunism. Ieşirea din comunism deschidea mai multe opţiuni: fie un socialism de tip marxist, care era evident refuzat, fie un liberalism pur şi dur, fie modelul creştin-democrat. Primele două abordări nu corespundeau nevoilor momentului, nevoii marii majorităţi a poporului care ieşea din comunism. Viziunea creştin-democrată este bazată pe câteva mari valori care sunt: libertate, democraţie, dreptate, solidaritate. Ea preconizează o economie socială de piaţă, care permite pieţii să funcţioneze liber şi să asigure eficacitatea economică, eficacitate moderată de corecturi care să garanteze solidaritatea şi dreptatea socială. Ea preconizează, de asemenea, o gestiune şi o administrare performante, bazate pe principiul subsidiarităţii. Creştin-democraţia permite evitarea derapărilor la care am asistat în această tristă şi imorală perioadă a tranziţiei. În Europa, unde creştin-democraţia s-a aflat la baza construcţiei UE, ea se găseşte astăzi într-o situaţie relativ dificilă, fiind debordată de partide populiste, eminamente pragmatice, pentru care abordările cu caracter moral nu se bucură de mare trecere. În Partidul Popular European, familia creştin-democrată nu mai este majoritară. În România creştin-democraţia se găseşte într-o situaţie extrem de dificilă, nemaireprezentând, pentru moment, o alternativă posibilă. Ea a fost încarnată de PNŢ-ul care s-a afiliat familiei creştin-democrate din 1987, şi ştiu, fiind martor la aceste demersuri, că PNŢ-ul a fost privit cu respect, simpatie şi speranţă de către familia politică creştin-democrată europeană şi internaţională. PNŢCD a orientat România spre Occident, spre integrarea în UE şi NATO, el a demarat adevărata reformă. Creştin-democraţia reprezentată în România de Partidul Naţional Ţărănesc, era inacceptabilă pentru pentru foştii comunişti, întrucât partidul care încarna valorile creştin-democrate reprezenta autentica Românie, cea care s-a bătut cu atâta curaj împotriva comunismului şi pentru păstrarea identităţii şi valorilor perene ale poporului . PNŢ a fost partidul care acţionat cu toată determinarea şi fermitatea împotriva tuturor dictaturilor, nu numai a celei comuniste, cel care a dat numărul cel mai mare de victime în puşcăriile comuniste. De aceea puternicii zilei doresc dispariţia PNŢ-ului, de aceea el este atât de detestat, atât de defăimat şi adus astăzi într-o stare atât de rea.
N.F.: Ce perspective are creştin-democraţia, în momentul de faţă, în România?
A.H.: Eu sunt convins că există o nevoie enormă de creştin-democraţie, şi când există presiunea acestei nevoi se vor găsi soluţii. Ea se va impune, că vrem sau că nu vrem. Pentru că liberalismul şi-a demonstrat limitele, de socialism nici să nu mai vorbim, şi atunci este soluţia care rămâne. UE îmbrăţişează şi ea marile valori creştin-democrate; economia socială de piaţă, concept promovat de Ludwig Erhard, este economia UE.
N.F.: Practic, ar da o soluţie pentru salvarea României.
A.H.: Nu numai a României, dar şi lumii de astăzi. Lumea de astăzi are nevoie de creştin-democraţie. Asta este soluţia pentru o economie eficientă, dar care să fie controlată, de aşa natură, încât crizele, ca cea de astăzi, care îşi are rădăcinile în Statele Unite, să nu mai fie posibile. Şi cred că această abordare, această viziune se vor impune cu atât mai mult cu cât globalizarea se accelerează şi principiul de gestiune creştin-democrat; subsidiaritatea, corespunde perfect unei lumi globalizate.
N.F.: Ascultându-vă, regret, domnule Herlea, că nu ne veţi reprezenta în Parlamentul European.
A.H.: Mă flataţi, domnule Florescu. Trecând însă peste modestie, cred într-adevăr că aş fi putut contribui în mod eficace la promovarea intereselor României şi a valorilor creştin-democrate în Parlamentul de la Bruxelles. Aveam experienţa necesară, fiind activ în instituţiile europene, în special în cadrul familiei politice creştin-democrate, din 1996, de când s-a constituit PPE. Am participat la constituirea lui şi de atunci până în prezent am activat în cadrul acestei familii. În 1998 am fost ales vicepreşedinte al Internaţionalei Democrat Creştine (IDC) şi de atunci până anul acesta am activat ca membru al Comitetului Executiv al IDC. Este una din poziţiile cele mai înalte pe care un român a ocupat-o într-o organizaţie politică internaţională.
N.F.: Cu atât mai mult trebuia să fiţi acum la Bruxelles.
A.H.: Mulţumesc încă o dată pentru apreciere.
N.F.: Când credeţi că ar putea să obţină Basarabia statutul de ţară candidată la UE, fără să determine un veto a Rusiei?
A.H.: Din nefericire, am văzut felul în care Europa şi chiar America se comportă faţă de Rusia. Exemplul pe care l-am evocat în discuţia noastră, referitor la ceea ce s-a întâmplat acum un an de zile, la summitul NATO de la Bucureşti, este un exemplu revelator. Felul în care este tratată Georgia, constituie un altul. Occidentul nu acceptă să facă vreun gest care să poată să-i aducă eventuale dezagremente privind legăturile sale cu Moscova. Şi asta, ca întotdeauna, a fost, după părerea mea, o atitudine nerealistă, pentru că Moscova, cum spunea şi Stalin, când întreba câte divizii are Papa, nu înţelege decât un limbaj care este limbajul forţei. Imediat ce simte o ezitare, ea ştie să o folosească cu multă abilitate. Şi, pe de altă parte, Moscova are o politică externă care este urmărită cu determinare şi cu profesionalism de peste trei sute de ani.
N.F.: Şi nu au scrupule. Să ne amintim despre lichidarea unui agent secret la Londra.
Al. H.: Da, şi lumea occidentală a înghiţit şi a uitat. E inacceptabil. Revenind la Basarabia, trebuie subliniat faptul ca situaţia ei este datorată nelichidării consecinţelor Pactului Molotov-Ribentropp, care a fost denunţat de către toată lumea.
N.F.: Dacă îmi aduc bine aminte, imediat după evenimentele din 1989, când s-a pus problema ca România să revină la locul ei, în Europa, între ţările romanice, s-a amintit de semnătura care s-a dat la Helsinki pe acel tratat de recunoaştere a graniţelor. Nu s-a mai ţinut seama, aşa cum era firesc, de existenţa unui Pact Molotov-Ribentropp.
A.H.: Repet: pactul a fost denunţat, dar nu consecinţele lui. A fost o contradicţie, o incompatibilitate între principiul păstrării frontierelor şi cel al lichidării consecinţelor unui pact denunţat.
N.F.: Să ne aducem aminte că în Serbia s-a putut crea un nou stat, Kosovo, iar povestea Basarabiei nu s-a putut rezolva, care era cea mai legitimă dintre toate.
A.H.: Cea mai legitimă şi care trebuia rezolvată, aşa cum a fost rezolvată problema Ţărilor Baltice. Occidentul, în abordarea lui pragmatică, poartă o evidentă responsabilitate. Prea adesea România este tratată cu condescendenţă, ca o ţară semi-europeană, şi unul din principalele roluri ale unui deputat român în Parlamentul European este tocmai corectarea acestei stări de fapt. Ştiţi cine a fost cel mai mare adversar al meu, cât am fost trei ani ministru, la Bucureşti?
A.H.: Ambasadorul Uniunii Europene la Bucureşti, F. Fotiadis, care şi-a permis o atitudine arogantă şi pe care l-am pus foarte repede la punct, spunându-i: „Domnule, te rog foarte mult să respecţi instituţia. Să ştii că sunt tot atât de european ca şi dumneata şi să te comporţi în consecinţă”. A fost şocat, dar a înghiţit-o. O astfel de atitudine mi-a adus respectul multora la Bruxelles. Doresc să precizez, pentru a evita eventuale interpretări eronate, că relaţiile mele cu toţi ceilalţi ambasadori la Bucureşti ai ţărilor membre UE şi ai ţărilor candidate au fost excelente. Să amintesc numai de ambasadorii Franţei, Angliei, Germaniei, Finlandei etc.. F. Fotiadis, mare susţinător al premierului de trista amintire, R. Vasile, a fost o evidentă excepţie. Odată şi odată îmi voi scrie memoriile şi am să povestesc mai mult, pentru că am ce istorisi.
Etichete: Alexandru Herlea, dialoguri esenţiale, Europarlamentare 2009, interviu, nicolae florescu
Alexandru Herlea 
Lasă un comentariu