Alexandru Herlea

Comunicare în cadrul colocviului „România în UE post-Tratatul de la Lisabona – identitate, interese şi conduită” (studiu de caz privind tranziţia postcomunistă în Europa de Est), Institutul de Studii Internaţionale, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 15-17 aprilie 2010.

I°- Preambul

Identitate europeană. Rezultat al civilizaţiei şi culturii europene, identitatea europeană este o noţiune complexă ce integrează aspecte adesea contradictorii (spiritualitate – materialism; libertate – responsabilitate etc.) şi este formată atât din caracteristici ce sunt comune diferitelor culturi, etnii, popoare ce o compun, cât şi din caracteristici specifice acestora.

În prima categorie intră pe de o parte spiritualitatea judeo-creştină (cuvântul lui Dumnezeu, cunoscut prin Revelaţie este creator al universului în centrul căruia este plasat omul, înzestrat cu libertate, care se zbate, creează istorie, pentru a reintegra Transcendenţa. Sacrificiul lui Hristos este puntea între om şi Transcendenţă, de care a fost temporar separat) şi pe de altă parte naturalismul şi raţionalismul grec (totul purcede de la natură, unică, organizată de un principiu central, care prin raţiune permite cunoaşterea, organizarea, comportamentul etic) cu corolarul său: spiritul juridic şi organizatoric roman. Sunt 2 concepţii, 2 viziuni (Weltanschaung– uri) care de-a lungul întregii istorii s-au combătut şi s-au metisat, fără ca una din ele să se poată impune în mod definitiv. Cultura europeană este în bună măsură rezultatul conflictului şi interacţiunilor între cele 2 viziuni. Ele constituie fundamentul, soclul comun, care conferă coeziunea necesară ambiţiilor de unitate politico-economică şi dau credibilitate şi substanţă construcţiei UE.

Cea de a doua categorie este formată de caracteristici care au determinat apariţia identităţilor specifice fiecărei culturi, etnii, popor, ţări, regiuni din Europa şi care le singularizează într-o măsură mai mare sau mai mică. Ele constituie această diversitate care formează una din principalele bogăţii ale culturii şi civilizaţiei europene.

Unitatea Europei. Europa este o noţiune geografică cu frontiere vagi şi o noţiune istorică cu frontiere schimbătoare. Originea ei se află în Grecia antică şi ideea unei Europe unite bazată pe Creştinătate îşi face apariţia după refluxul arab ce începe cu bătălia de la Poitier (732). Naşterea statelor naţiune în sec. XV pune capăt perspectivei unităţii europene prin religie iar ideea europeană va îmbrăca ulterior 3 forme:

– Europa statelor independente şi suverane în competiţie şi în căutare perpetuă de echilibru prin realizarea de alianţe;

– Europa unită prin cuceriri (Napoleon, Hitler);

– Europa unită prin voinţă liber exprimată. Diferite proiecte apar începând cu secolul XV şi până la cel de al Doilea Război Mondial. Exemple: Pierre Dubois – «De Recuperatione» – prevede o adunare reprezentativă şi organizarea unui arbitraj internaţional; Sully – «Le Grand Dessein – République très chrétienne» dirijată de un «Mare Consiliu al Europei»; William Penn – prevede o Dietă europeană; Victor Hugo – Statele Unite ale Europei; Aristide Briand – Uniune Federală Europeană.

Construcţia europeană nu se materializează decât după cel de-al Doilea Război Mondial când obiectivul principal este asigurarea păcii. Ideea este impusă în mare măsură de forţele politice creştin-democrate care promovează valorile de libertate, democraţie, justiţie, solidaritate – valori cu profunde rădăcini în civilizaţia europeană. Din 1951, de la crearea CECO, şi până astăzi – UE cu 27 de membri organizaţi de Tratatul de la Lisabona – au fost parcurse o serie de etape care se raportează la aprofundarea şi lărgirea Comunităţilor (Uniunii) Europene.

Uniunea Europeană este o instituţie sui generis care urmăreşte să-şi afirme poziţia şi rolul pe diferite planuri – politic, economic, social, cultural – şi să-şi transpună în viaţă proiectul politic şi de societate. Lărgirea şi aprofundarea coeziunii între statele membre sunt cele două axe de dezvoltare şi întărire a UE. De altfel, definiţia Uniunii Europene este bazată pe valori: are vocaţie de a fi membru al Uniunii Europene orice stat care se situează geografic în Europa şi care îşi bazează politicile şi acţiunile pe valorile europene menţionate mai sus.

2°- Lărgirea Uniunii Europene spre Est

Integrarea în UE a fostelor state satelite ale URSS şi a Ţărilor Baltice are o semnificaţie aparte. Ea transpune în viaţă reunificarea Europei şi include o dimensiune morală deosebită. Reprezintă, într-un fel, o recunoaştere şi o încercare de reparare a incalificabilelor erori săvârşite cu total cinism la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, când s-a permis sovieticilor să coboare Cortina de Fier de la Stettin la Triest şi să supună unui totalitarism de o violenţă comparabilă cu nazismul ţările satelizate sau integrate în URSS.

Desigur că Occidentul, în pragmatismul său, dacă nu găsea şi interese de ordin economic şi geo-politic nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Pentru că este vorba de un gest cu o dimensiune esenţialmente politică, criteriile de aderare nefiind în totalitate şi cu adevărat îndeplinite în nici una din ţările foste comuniste. Această neîndeplinire se explică în mare măsură prin atitudinea şi strategia pe care occidentul a dezvoltat-o, referitor la trecerea acestor ţări de la comunism la capitalism, urmare a gentlemen-agreement-ului încheiat cu KGB-ul. În schimbul avantajelor evidente (înlăturarea pericolului de război, pieţe de desfacere noi imense, mână de lucru ieftină, calificată şi docilă) s-a acceptat păstrarea puterii de către nomenclatură şi fostele structuri. Astfel, membrii acestora se transformau din privilegiaţii sistemului comunist în privilegiaţii noului sistem capitalist. Ei erau de acuma liberi să folosească toată panoplia metodelor mafiote şi de manipulare a opiniilor publice pe care le stăpâneau cu măiestrie. Occidentul este principalul responsabil al inexistenţei unui Nüremberg al comunismului, atât de necesar nu numai din punct de vedere moral, ci şi pragmatic. Această atitudine se explică prin respectarea gentlemen-agreement-ului de care vorbeam mai sus, de refuzul de a compara comunismul cu nazismul, de ignorarea, refuzul sau incapacitatea recunoaşterii realităţilor atât de ordin cultural-istoric, cât şi instituţional din ţările Europei de Est, prin naivitatea de care a dat adesea dovadă, prin interesele economice care existau şi există.

În România, ţara la care mă voi referi în continuare, dominaţia securităţii şi nomenclaturii este flagrantă. La o analiză chiar superficială se poate constata că neîndeplinirea cerinţelor criteriilor de aderare este mai mult sau mai puţin prezentă în toate domeniile, însă are o importanţă şi îmbracă o semnificaţie deosebită la nivelul criteriului politic şi al celui referitor la administraţia publică. Şi este normal: fostele structuri şi fosta nomenclatură care au conservat puterea după decembrie 1989 nu puteau să se îmbogăţească şi să evite inculpările pentru crimele săvârşite sub comunism decât conservând puterea şi păstrând controlul sistemului judiciar şi al administraţiei.

Lipsa de cunoaştere a realităţilor româneşti, naivitatea, carierismul – dacă nu şi alte interese pământeşti – au făcut ca unii parlamentari, funcţionari şi oficiali de la Bruxelles să abordeze problema integrării României în UE cu lipsă de profesionalism, diletantism şi nu rareori cu rea credinţă. Astfel, impunerea fără discernământ a unor principii teoretic valabile într-o societate democratică s-a dovedit, în contextul românesc, extrem de prejudiciabilă. Câteva exemple:

– inamovibilitatea magistraţilor – au devenit inamovibili toţi dinozaurii epocii comuniste;

– descentralizarea asistenţei financiare prin regionalizare – s-au deschis larg uşile corupţiei controlate de baronii locali;

– priorităţile promovate de un ambasador al UE la Bucureşti în anii ’90 pentru care redresarea economică era prioritară faţă de însănătoşirea justiţiei sau combaterea corupţiei;

– rapoartele anuale privind progresele realizate în îndeplinirea criteriilor de aderare erau redactate de către Comisia Europeană în mod cu totul necorespunzător. Ele aveau un preambul elogios privind progresele realizate urmat de analize detaliate ce contraziceau în foarte mare măsură cele afirmate în prealabil. Ori, afirmaţiile din preambul, singurele utilizate de către mass-media, nu constituiau decât surse de dezinformare şi manipulare a opiniei publice de către cei ce deţineau puterea şi care atâta aşteptau.

3°- Tratatul de la Lisabona

Rezultat în urma eşecului adoptării Tratatului Constituţional, Tratatul de la Lisabona se înscrie în mod firesc pe linia tradiţionalismului şi pragmatismului micilor paşi, gândit de Jean Monnet, ce a stat de la început la baza construcţiei europene. Această construcţie se realizează însă astăzi într-un context şi într-un cadru diferit de cel al epocii lui Jean Monnet şi ea necesită evident noi abordări, care se lasă însă aşteptate.

Ne aflăm astăzi în faţa unei puternice accelerări atât a procesului de globalizare, cât şi a schimbărilor în lume – fapt care determină ca progresele realizate să devină foarte repede caduce. Este şi cazul Tratatului de la Lisabona, care a fost gândit înaintea ultimei mari crize, care este nu numai o criză financiară şi economică, ci o criză de sistem.

Consider că Uniunea Europeană, în numele valorilor ce stau la baza ei, trebuie să integreze în analiza pe care o face şi în măsurile ce le va lua cauzele şi diferitele faţete pe care actuala criză le îmbracă. Numai în felul acesta se pot conserva şi promova valorile europene. Justiţia şi solidaritatea, valori eminamente europene, trebuie să-şi ocupe locul ce le revine şi să nu fie minimalizate, în numele eficacităţii îngust înţelese, a interesului individual şi a rezultatului imediat – cum se întâmplă din nefericire din ce în ce mai frecvent astăzi.

Trebuie constatat cu tristeţe că Uniunea Europeană şi-a etalat fără ambiguitate limitele atât cu ocazia gestionării crizei, cât şi cu cea a alegerii, conform Tratatului de la Lisabona, a noilor săi reprezentanţi.

Tratatul pune în evidenţă limitele progreselor ce pot fi făcute, ale ritmului în care se poate avansa. Alegerile recente ale Preşedintelui Consiliului European şi a Înaltului Reprezentant pentru politică externă şi de securitate n-au făcut decât să sublinieze cât se poate de clar această realitate.

Cu excepţia riscului sistemic bancar, toate aspectele crizei au fost abordate în cadrul graniţelor naţionale şi nu în cadrul european. Capacitatea naţiunilor europene de a se pune de acord pentru definirea unei strategii de cooperare reală şi pentru construcţia unor instituţii comune este încă foarte redusă. Regulile unei economii sociale de piaţă, piatra unghiulară a identităţii europene, trebuie să fie actualizate şi definite în conformitate cu gravele disfuncţionalităţi relevate de criza actuală. Şi acest lucru trebuie făcut repede pentru a evita o nouă criză care ar fi mult mai dură şi dureroasă, dacă nu fatală valorilor pe care Uniunea Europeană trebuie să se construiască. Comportamentul actual al băncilor constituie un semnal de alarmă. Salvate în bună măsură cu banii contribuabilului, ele revin, fără nici un scrupul, la vechile comportamente şi metode aflate, în parte, la originea crizei. În numele identităţii şi valorilor europene, al progresului construcţiei europene, Uniunea Europeană trebuie să acorde o importanţă deosebită definirii noilor reguli financiare, să ia măsuri de îndiguire a protecţionismului care ameninţă, să acţioneze cu determinare pentru asigurarea unei dezvoltări cu adevărat durabile şi care să asigure independenţa Uniunii pe toate planurile începând cu cel energetic.

Dacă «Strategia 2020» lansată la 25 martie anul acesta defineşte unele priorităţi pe linia celor menţionate mai sus, ca spre exemplu angajamentele luate în domeniul energiei şi climatului, ea pune în evidenţă însă, încă o dată, dificultăţile cu care se confruntă Uniunea Europeană. Astfel, decizii privitoare la dimensiuni esenţiale care se raportează la valorile europene, ca cele sociale şi de educaţie, nu au putut fi încă integrate, au fost amânate. Ori, educaţia este una din priorităţile fundamentale – pe ea se bazează Europa de mâine.

Valorile europene impun şi o nouă atitudine pe plan moral, spre exemplu cea faţă de victimele şi de responsabilii ororilor comuniste. Revizuirea nivelului pensiilor pe care le încasează foştii torţionari, membri ai poliţiilor politice (a se compara cu pensiile medii) şi cel al extrem de modestelor reparaţii de care beneficiază victimele sistemului comunist poate constitui un bun început de abordare morală. În România, pensiile foştilor securişti şi recenta ordonanţă de urgenţă privind reparaţiile de care pot beneficia foştii deţinuţi politici sunt revelatoare. Problema nerestituirii după 20 de ani a tuturor proprietăţilor confiscate sub comunism este un alt exemplu de ignorare a dimensiunii etice. Şi în acest domeniu România excelează. La nivelul Uniunii Europene ar trebui să se ia masuri care să producă schimbări radicale în sensul corectării acestor aberaţii. Acum trebuie să se ia masuri drastice atât împotriva corupţiei, cât şi a unui tip de liberalism sălbatic, care afectează crunt marea masa a populaţiei româneşti.

Tratatul de la Lisabona reprezintă cert un pas înainte pe linia construcţiei europene şi chiar a promovării valorilor europene. Tratatul recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile expuse în Carta drepturilor fundamentale, care dobândeşte astfel un caracter obligatoriu, conţine dispoziţii care permit o implicare directă şi mai importantă a cetăţeanului european în viaţa cetăţii (exemplu iniţiativa legislativă pe care o au de acuma şi cetăţenii dacă se strâng peste un milion de semnături), extinde numărul de domenii în care Parlamentul European ia decizii în comun cu Consiliul de Miniştri, implică mai substanţial parlamentele naţionale în luarea deciziilor etc. Rămâne de văzut cum se vor traduce însă în viaţă dispoziţiile conţinute în texte. Pentru că această traducere în viaţă este singura probă irefutabilă a promovării valorilor europene.

În această ultimă privinţă ne putem exprima unele îngrijorări, ca spre exemplu în legătură cu rolul Parlamentului actual al României în abordarea anumitor teme privind corupţia sau crimele regimului comunist. Ne putem întreba în mod justificat dacă implicarea lui mai largă în procesul decizional al Uniunii Europene nu riscă să frâneze tocmai evoluţiile dorite. În ceea ce priveşte componenţa Parlamentului European, trebuie să remarcăm că România a excelat încă o dată în trimiterea unor reprezentanţi de care ne este ruşine – exemplele sunt notorii.

Lipsa de maturitate a electoratului român, profesionalismul în manipularea opiniei publice de care dau dovadă cei ce continuă sa deţină puterea reală sunt alte caracteristici ale realităţii din România. Ele ar trebuie analizate cu toată atenţia, atât de către românii care nu au abandonat lupta pentru transpunerea în viaţă a valorilor europene, a libertăţii, a autenticei democraţii, a justiţiei, a solidarităţii, cât şi la Bruxelles. Realităţile româneşti trebuie să constituie baza elaborării unei strategii şi a unei abordări mai realiste. Recentul raport al Comisiei Europene privind reformele angajate în Bulgaria şi Romania pentru îmbunătăţirea sistemului judiciar, care denunţă lipsa de rezultate în lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate şi care cere ca aceasta să devină o prioritate naţională, este, poate, un semn încurajator.

În concluzie, doresc să subliniez că pentru generaţia mea, cea care şi-a petrecut copilăria şi tinereţea în România comunistă şi a cunoscut toate ororile acelei epoci, România membră a Uniunii Europene era un vis irealizabil. Şi astăzi, în mod formal, visul s-a împlinit şi România a redevenit o ţară liberă, în care teroarea şi frica au dispărut. Se ridică, însă, multe semne de întrebare legate cu precădere de preţul plătit pentru revenirea la o societate europeană. El este enorm, cauzat de injustiţiile perioadei de tranziţie în care puterea a rămas în mâinile foştilor comunişti. Tratatul de la Lisabona reprezintă, cel puţin teoretic, un mic pas înainte în corectarea injustiţiilor. Să sperăm că şi opinia publică va evolua, devenind mai puţin manipulabilă şi va şti să utilizeze pârghiile de care dispune pentru promovarea moralei în viaţa publică.

Etichete: 15-17 aprilie 2010, Alexandru Herlea, Cluj-Napoca, colocviu, identitate interese şi conduită, Institutul de Studii Internaţionale, România în UE post Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană, Universitatea Babes-Bolyai

This entry was posted on aprilie 23, 2010 at 12:26 PM and is filed under Comunicări, Integrare europeană. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.