Constituie oare manifestaţiile populare din iarna anului 2012 o speranţă, preludiu al unui nou început sau o simplă reacţie, fără urmări, la dezastrul politic din Ţară? Este o întrebare la care consider că nu se poate răspunde decât cu o afirmaţie: obligaţia de a construi o alternativă politică fundamental diferită de tot cea ce există astăzi în România. Au trecut aproape 20 de ani de când românii n-au mai ieşit în stradă cu revendicări politice, n-au mai manifestat împotriva foştilor comunişti care se află în continuare la conducerea Ţării. Profesionistele manipulări ale opiniei publice de către Securitate şi nomenclatură, privind, printre altele, Guvernarea 1996-2000, precum şi unele ezitări şi greşeli ale acesteia, au făcut ca speranţa căcă adevăratele reforme şi schimbări pot fi realizate să se reducă drastic.
Ce diferenţă între starea de spirit a populaţiei în ultimii 10-2 ani şi cea existentă în anii 90!
Ori, iată, oamenii sunt astăzi în stradă şi denunţă nu numai pe cei aflaţi acuma la putere, ci întreaga clasă politică românească. Ei au perfectă dreptate şi vreau să cred că angajamentul lor este purtător de o nouă speranţă. Cea a ieşirii României din impasul în care se găseşte. Acest impas are un nume: lipsa de alternativă politică. Este adevărata tragedie a societăţii româneşti de astăzi. Dacă opoziţia ar fi o soluţie – totul ar fi simplu. Înlocuirea lui Băsescu şi a PDL este evident mai mult decât necesară, dar din nefericire, pentru moment, nu ai cu cine…
Înlocuirea PDL cu USL şi a lui Băsescu cu Ponta, Antonescu sau alt reprezentant al opoziţiei nu constituie un remediu; poate fi, eventual, chiar mai rău decât ceea ce există. Umbra malefică a lui Iliescu, demn reprezentant al KGB, domină în continuare PSD şi alianţa acestuia cu PNL a dat lovitura de graţie celui din urmă. Preşedintele Băsescu se află în tabăra Occidentului (cel puţin aşa apare la prima vedere) şi consideră, pe bună dreptate, că ameninţarea rusească continuă să existe, chiar dacă România este astăzi membră a NATO şi a UE. Problema Moldovei este şi ea abordată de Băsescu în acelaşi spirit şi de aceea basarabenii îi sunt, în marea lor majoritate, recunoscători şi îl susţin fără rezerve.
Asta nu înseamnă că trebuie să-i fie acceptate sau iertate lui Băsescu derivele autoritare de tip Putin, de personalizare a puterii, care duc la nefuncţionarea Statului de drept. Cum nu trebuie aplaudate nici diferitele diversiuni, precum condamnarea comunismului şi lupta împotriva corupţiei, care au rămas la nivelul declaraţiilor şi care nu reprezintă decât tentative de captare a bunăvoinţei opiniei publice. Trecutul său şi lipsa sa de cultură, începând cu cea politică, fac ca Băsescu să aibă nu numai un comportament dispreţuitor faţă de nevoile celor mulţi, dar şi o atitudine docilă faţă de dictatul unor instituţii internaţionale, precum FMI. Acordurile încheiate cu acesta nu sunt în avantajul poporului român.
Corupţia umbreşte, planând ca o piază rea, acţiunile Guvernului şi ale Preşedintelui „jucător”. Un exemplu frapant este afacerea Roşia Montană, în care sunt implicaţi şi Preşedintele, şi Guvernul. Un adevărat scandal – atât pe plan cultural şi ecologic, cât şi pe cel al intereselor economice româneşti. Perspectiva apropiatelor privatizări ale regiilor naţionale, începând cu cele din domeniile strategice ale energiei şi materiilor prime, precum gazul de şist sau zăcămintele de cupru, ridică şi ele serioase semne de întrebare. Desigur, eficientizarea gestiunii, invocată pentru justificarea privatizărilor – susţinute, dacă nu chiar impuse de FMI şi UE – constituie un argument important şi valabil. Însă consecinţele pentru economia naţională şi mai general pentru România şi interesele ce se ascund în spatele acestui demers vor trebui elucidate şi explicate opiniei publice.
Într-un cuvânt, Băsescu şi PDL nu ştiu ce înseamnă să serveşti cetatea – pentru ei contează numai propriile lor interese, pentru promovarea cărora nu se dau în lături de la nimic. Reducerea cu 10% a populaţiei României în ultimii 10 ani şi emigraţia masivă sunt extrem de îngrijorătoare şi ilustrează perfect cele afirmate. Situaţie care este, de altfel, imputabilă şi celor care au guvernat Ţara înainte de 2004 şi constituie încă un argument pentru a nu vota nici cu aceştia. Trebuie să fim conştienţi ca România riscă să se transforme treptat într-o ţară lipsită de identitate, al cărei rol principal va fi cel de sursă de materii prime.
Înlocuirea lui Băsescu cu Antonescu sau Ponta n-ar prezenta decât un singur avantaj serios: cel al opririi procesului de întărire a comportamentului şi deviaţiilor autoritare ale preşedintelui. La acesta s-ar adăuga o eventuală diminuare a vulgarităţii şi, desigur, stoparea politicii de promovare a intereselor PDL şi ale clientelei sale. Aceste interese ar fi înlocuite însă, fără doar şi poate, cu cele ale USL. Avem experienţa alegerilor din 2004, când o majoritate dornică de schimbare l-a votat pe Băsescu pentru a-l bloca pe Năstase. Atunci argumentul a fost cel adus astăzi privind stoparea tendinţelor de personalizare a puterii. Şi ne-am fript! Probabil că ne-am fi fript şi mai tare dacă Năstase câştiga. Încă un argument pentru ca România să nu voteze nici cu actuala putere, nici cu actuala opoziţie.
Câştigarea de către USL a alegerilor locale şi parlamentare, care se conturează, prezintă şi ea avantajul reducerii nu numai a tendinţelor autoritare ale preşedintelui Băsescu ci şi, bineînţeles, ale influenţei şi afacerilor veroase ale baronilor PDL şi ale clientelei lor. Şi aceasta numai în cazul în care nu se va reface FSN, o înţelegere între PDL şi PSD rămânând în continuare o ipoteză care nu poate fi neglijată, condiţionată numai de lupta pentru „împărţirea ciolanului”.
Lumea de bună credinţă care a ieşit în stradă să denunţe atitudinile şi comportamentul clasei politice în totalitatea ei demonstrează implicit pentru o Românie europeană. O Românie care să aibă la bază valorile de libertate, democraţie, solidaritate, în care instituţiile statului să funcţioneze corect şi în care corupţia să fie jugulată. O Românie în care nivelul de viaţă să crească substanţial pentru toate categoriile sociale. O Românie cu o identitate bine afirmată, demnă şi respectată în lume. Se pare că, din nefericire, la demonstraţiile din Ţară şi-au făcut, la un moment dat, apariţia „revoluţionari” de profesie, antrenaţi şi organizaţi în consecinţă. Ei amintesc de sinistrele manipulări din piaţa Universităţii organizate de Iliescu în iunie 1990. Cele de astăzi au putut fi organizate atât de putere (ca în 1990), cât şi de opoziţie.
Manifestaţii de solidaritate cu cei din Ţară au fost organizate şi de românii din diferitele oraşe europene. La o astfel de demonstraţie am luat parte la Paris. Au participat cu precădere tineri care au avut o atitudine civilizată, responsabilă, manifestându-şi dorinţa de a contribui la construirea unui viitor cu adevărat european al României. O Românie mândră de identitatea sa şi de contribuţia adusă la cultura europeană.
Recentele evenimente care denotă, cel puţin parţial, o maturizare politică a poporului român, capabil să-şi exprime cu o oarecare limpezime nemulţumirile şi revendicările, sunt folosite de actuala opoziţie, în scop partizan. Repet, nu de înlocuirea ciumei cu holeră are nevoie România, cum nu are nevoie, de altfel, nici de păstrarea ciumei. Dar, o eventuală rocadă ar pune şi mai pregnant în evidenţă lipsa unei adevărate alternative politice. Cei care nu văd în România decât o vacă de muls şi un teritoriu de o deosebită importantă strategică nu ar fi nemulţumiţi. Marea Finanţă, care a profitat din plin de atitudinea actualei puteri, cât şi de cea a actualei opoziţii, când aceasta era la putere, ar continua nestingherită să aibă acelaşi comportament. Moscova, în politica sa de revenire în prim-planul politicii mondiale, n-ar putea decât să se bucure de o astfel de rocadă. Totul se petrece într-un context internaţional extrem de dificil, când lumea întreagă se confruntă cu o criză de o gravitate nemaiîntâlnită de la al Doilea Război încoace. Este nu numai o criză economică şi financiară, ci o adevărată criză de sistem care a lovit şi România din plin. Este în cauză, astăzi, însăşi fiinţa naţională, aşa cum au subliniat unii analişti, precum Dinu Giurescu.
De aceea este atât de imperioasă construirea unei alternative politice viabile care să acţioneze în interesul poporului român şi al României. O alternativă politică pentru care servirea cetăţii să constituie singurul obiectiv, capabilă să pună capăt procesului de diluare a identităţii naţionale şi de transformare a ţării în sursă de materii prime. Politică dusă de actuala putere, ca şi cea a opoziţiei, când s-a aflat la cârmă, este nu numai contrară intereselor românilor şi ale României, dar este contrară marilor valori europene.
România trebuie scoasă din cercul vicios al extremelor în care s-a găsit împinsă după cel de al Doilea Război Mondial. După dezastruosul şi caricaturalul „naţionalism” al epocii ceauşiste, începem să ne singularizăm astăzi, printre ţările Europei de Est, în altă extremă, cea a obedienţei servile faţă de dictatele Finanţei internaţionale. Aceasta din urmă, în afară câştigului pecuniar, nu cunoaşte altă regulă şi ignoră în mod deliberat marile probleme cu care se confruntă astăzi lumea: cele legate de demografie, ecologie, dezvoltare durabilă, echitate socială. Ea îi utilizează cu cinism pe toţi cei dispuşi să i se supună, să-i facă jocul.
Construcţia unei alternative politice capabile să promoveze adevăratele valori prezintă şi un alt mare avantaj. Ea poate împiedica, în bună măsură, alunecarea electoratului, exasperat de situaţia politică existentă, spre partide populiste, conduse de aventurieri, iresponsabili sau escroci. PPDD este un exemplu revelator. Trebuie făcut tot posibilul pentru ca astfel de creaţii să fie jugulate în faşă.
Creştin-democraţia constituie o bază doctrinară care corespunde cerinţelor lumii de astăzi, lume în care extremele (atât socialismul marxist, cât şi liberalismul pur, financiar) şi-au dovedit nocivitatea. Moartea clinică în care a intrat PNŢCD, moarte planificată şi organizată de către forţele securităţii şi ale nomenclaturii (care au infiltrat PNŢCD şi care continuă să domine atât actuala putere, cât şi actuala opoziţie), face necesară definirea altor cadre de promovare a soluţiilor creştin – democrate. PNŢ şi urmaşul lui, PNŢCD (cel din anii 1990) trebuie respectate pentru tot ce au reprezentat şi au făcut pentru România şi lăsate, aşa cum am mai afirmat, în gloria lor trecută, fără a mai fi folosite pentru promovări personale sau pentru legitimarea unor formaţiuni politice actuale. În acest sens, principalul pericol vine din partea PDL şi a palatului Cotroceni. Aceştia au fost şi sunt vârful de lance al strategiei de distrugere a PNŢCD, a cărui imagine doresc să o utilizeze astăzi în propriul lor interes.
Sunt convins că, sprijinindu-se pe morala creştină şi având ca bază doctrinară creştin-democrată, s-ar putea construi o forţă politică care va reuşi să scoată România din impas. În acest scop, trebuie ca toţi cei capabili să-şi aducă contribuţia, iar toţi cei nechemaţi să stea de-o parte sau să fie împiedicaţi să se amestece. Dorinţe pioase care nu pot deveni realitate decât în momentul în care toţi cei buni vor considera ca o datorie, o obligaţie, implicarea lor în viaţa publică şi nu vor rămâne spectatori neangajaţi pe motivul că politica este prea murdară. Ei trebuie să fie cei care să definească şi să transpună în viaţă un adevărat proces de selecţie care să aducă la nivelul deciziei, adică al politicului, pe cei capabili şi de bună credinţă, pe toţi cei „de bine voitori”.
Este momentul să răspund la întrebarea: concret, ce propui? Răspunsul meu se referă la două aspecte: unul legat de alegeri, oricare ar fi ele – locale, parlamentare, prezidenţiale – şi celălalt privind construcţia unei alternative politice, indispensabile ieşirii României din impasul în care se găseşte astăzi.
În privinţa alegerilor, consider că trebuie utilizat cu toată determinarea votul nul, adică prezentarea la urne, obligaţie a oricărui cetăţean, şi ştergerea candidaţilor puterii şi opoziţiei precum şi a reprezentanţilor partidelor satelite sau manipulate de acestea. Este singura modalitate de a contesta atât puterea, cât şi opoziţia, de a refuza singura alternativă existentă astăzi: a alege între ciumă şi holeră. Desigur, această recomandare trebuie nuanţată în funcţie de nivelul şi tipul de scrutin. În primul tur de scrutin, la alegerile locale în special, pot apărea, mai ales dacă este vorba de un scrutin uninominal, candidaţi care ar merita, eventual, să fie votaţi.
În privinţa forţei politice capabile să scoată România din impas, militez, aşa cum am afirmat mai sus, pentru un partid autentic creştin–democrat, al cărui unic obiectiv să fie servirea intereselor poporului român şi ale României. Este un proces laborios şi dificil, care trebuie gândit pe termen lung. Ca punct de plecare propun crearea unei asociaţii constituite din persoane morale, devotate cauzei publice, capabile să analizeze situaţia în care se află Ţara, să gândească soluţii de depăşire a crizei şi să le promoveze cu fermitate. Această grupare, în momentul în care va câştiga suficientă audienţă în opinia publică, ar putea deveni, ar trebui să constituie, un catalizator capabil să mobilizeze nu numai oamenii de acţiune, dar şi intelectualii care, dezgustaţi de mizeria vieţii politice actuale, stau deoparte, în turnul lor de fildeş. Astfel s-ar putea naşte această forţă politică alternativă, acest partid creştin-democrat, de care România are astăzi atâta nevoie.
Alexandru Herlea 